Open/Close Menu #livecoltuc - Consultanta juridica, fiscala, gdpr,avocati Romania, litigii firme in afaceri
Our Reader Score
[Total: 2 Average: 5]

Acţiune în pretenţii. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Întreruperea prescripţiei. Aplicarea în timp a legii civile – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

– excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

– procedura insolvenţei

 C. civ., art. 6 alin. (4), art. 2539 alin. (2)

Legea nr. 71/2011, art. 204

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ., prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, iar potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011 dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.

Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Astfel, în cazul în care cererea de chemare în judecată ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni, de decădere, prescripţia va fi examinată potrivit dispoziţiilor legale care au instituit-o, iar în situaţia în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanţa de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond, prescripţia dreptului la acţiune considerându-se întreruptă numai dacă cererea este admisă.

 

Secţia  a II-a civilă, Decizia nr. 2288 din 6 iunie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 1062/24.04.2012 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa a fost admisă excepţia invocată de pârâta SC A.S.C. SRL, respingându-se ca fiind prescrisă acţiunea formulată de către reclamanta SC M.F. SRL, reprezentată prin lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâta sus menţionată.

            Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta SC M.F. SRL a pretins prin acţiunea formulată că a livrat pârâtei mărfuri, în perioada 2007 – 2009, în valoare totală de 1.826.080,30 lei, din care s-a achitat numai suma de 1.423.846,05 lei, ultima plată fiind efectuată la data de 03.02.2009.

În legătură cu pretenţiile sale, reclamanta a formulat împotriva pârâtei o acţiune pentru deschiderea procedurii insolvenţei, ce a făcut obiectul dosarului nr. xx175/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, soluţionată prin sentinţa comercială nr. 4368, în sensul admiterii contestaţiei formulată de SC A.S.C. SRL şi respingerii cererii  SC M.F. SRL.

Din cuprinsul menţionatei sentinţe rezultă că suma pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii a fost de 402.233,98 lei, aceasta fiind solicitată şi prin prezenta acţiune, ca reprezentând contravaloare marfă.

Având în vedere înscrisul depus de către reclamantă privind situaţia facturilor neîncasate de la SC A.S.C. SRL la 31.03.2009, tribunalul a reţinut că ultima factură menţionată ca fiind emisă de SC M.F. SRL este datată 13.12.2008, iar ultima plată efectuată de către pârâtă s-a făcut la data de 09.10.2008, fiind împlinit termenul general de prescripţie în raport de data introducerii acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC M.F. SRL, prin lichidator judiciar.

Analizând actele dosarului, Curtea de apel a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte legea aplicabilă litigiului, respectiv soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, potrivit art. 3 din Legea nr. 287/2009 actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a N.C.C. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

În consecinţă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului 167/1958 care prevăd un termen general de prescripţie de 3 cereri, şi nu dispoziţiile noului Cod Civil.

Întrucât cererea pentru deschiderea procedurii insolvenţei promovată de către apelantă a fost respinsă şi, ca atare, nu se poate vorbi despre o suspendare a cursului prescripţiei, astfel cum încearcă să susţină apelanta.

S-a reţinut că nu se poate vorbi despre întreruperea cursului prescripţiei nici ca urmare a pornirii executării silite efectuate de o altă persoană – A.F.P. Ialomiţa.

Din probele administrate în cauză s-a stabilit că ultima plată efectuată de către intimata-pârâtă a fost la data de 9.10.2008, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen care s-a împlinit la data de 9.10.2011.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 347 din 21.09.2012, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta care a reiterat motivele de nelegalitate invocate în apel.

Astfel, s-a arătat că pârâta-intimată a efectuat ultima plată la data de 02.03.2009, act ce reprezintă o recunoaştere a datoriei şi care întrerupe termenul de prescripţie.

De asemenea, excepţia prescrierii dreptului la acţiune a fost nelegal admisă deoarece în speţă sunt aplicabile prevederile tranzitorii ale art. 204, sect. 1, cap. VIII, din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

În acest articol se arată că prevederile de excepţie ale art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică şi cererilor de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea in vigoare a Codului civil.

Prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a stabilesc că, prin excepţie faţă de situaţia când prescripţia nu este întreruptă dacă cel ce a făcut o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în cadrul procedurii insovenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă reclamantul în termen de 6 luni, de la data când hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă, ca noua cerere să fie admisă.

Cum sentinţa civilă nr. 4368/07.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care i-a fost respinsă cererea de deschiderea procedurii insolvenţei împotriva pârâtei, a rămas definitivă şi irevocabilă, la data de 13.09.2012, recurenta consideră că se află în situaţia prevăzută de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., astfel încât dreptul la acţiune nu este prescris.

Tot în susţinerea respingerii excepţiei de prescriere a dreptului la acţiunii, se arată că AFP CM Ialomiţa, prin adresa de înfiinţare a popririi nr. 607805/31.08.2009, a întreprins măsuri de executare silită a pârâtei, pentru sumele pe care i le datora, poprire nesupusă validării, conform prevederilor art. 149 alin. (6) C. proc. fisc. în vigoare la acea dată, şi care reprezenta un act de întrerupere a termenului de prescriere a dreptului la acţiune.

Recurenta a apreciat că acest act de executare, efectuat de către AFPCM Ialomiţa, reprezintă o aplicare a instituţiei de drept a acţiunii oblice (indirecte sau subrogatorii), prevăzute art. 974 din vechiul Cod civil.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate de recurentă, Înalta Curte a constatat următoarele:

Criticile recurentei legate de modul de apreciere a probelor administrate în cauză care ar dovedi, în opinia acesteia, întreruperea cursului prescripţiei, nu pot fi analizate de instanţa de recurs care este abilitată numai să examineze decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate.

În consecinţă, Înalta Curte va examina numai motivul de recurs care se referă la aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în raport de data introducerii acţiunii reclamantei.

Se constată, astfel, că acţiunea a fost înregistrată la data de 2.02.2012 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, iar obiectul acesteia îl reprezintă pretenţii în valoare de 507.143 lei rezultate din neachitarea facturilor fiscale emise în perioada 17.01.2008-31.12.2008.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ., prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Ceea ce invocă recurenta sunt dispoziţiile art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil care prevăd că dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.

Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Faţă de conţinutul dispoziţiilor tranzitorii, Înalta Curte a reţinut că în cazul cererilor de chemare în judecată înregistrate pe rolul instanţelor după intrarea în vigoare a Codului civil, atunci când se invocă existenţa unei alte acţiuni având acelaşi obiect, care a fost respinsă sau anulată, instanţa de judecată are obligaţia de a verifica dacă cererea pendinte a fost introdusă în termen de 6 luni de la data când hotărârea anterioară, pronunţată sub imperiul legii vechi, a rămas irevocabilă.

În cazul în care cererea de chemare în judecată ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni, de decădere, prescripţia va fi examinată potrivit dispoziţiilor legale care au instituit-o, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. civ.

În situaţia în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanţa de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond.

Dacă, în urma acestei examinări, pretenţiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripţia dreptului la acţiune se consideră că este întreruptă.

Dimpotrivă, în situaţia în care acţiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ca prescrisă, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripţiei.

Prin urmare, noul Cod civil propune o abordare diferită a modului de examinare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune care, în concepţia anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, împiedica examinarea fondului pricinii.

În prezenta cauză se observă că nici instanţa de fond, nici cea de apel nu au examinat incidenţa dispoziţiilor legale evocate de reclamantă şi nici nu au făcut verificări cu privire la respectarea termenului de decădere de 6 luni de la data la care prima acţiune a fost respinsă ca nefondată printr-o hotărâre irevocabilă (aspecte care, de altfel, nu rezultă din actele dosarului).

De asemenea, se constată că, în cazul respectării acestui termen, instanţa ar fi fost datoare să examineze fondul pricinii pentru a fi în măsură să constate dacă termenul de prescripţie a fost sau nu întrerupt.

Întrucât astfel de verificări şi, eventual, examinarea fondului pricinii nu se pot face în recurs, Înalta Curte, constatând că în cauză se aplică dispoziţiile tranzitorii evocate de recurentă, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul şi a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Write a comment:

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2019 by Coltuc

logo-footer