Asfixiile mecanice prin obstrucţie

Sufocarea
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin astuparea orificiilor respiratorii superioare (nasul, gura) şi făcând imposibilă
pătrunderea aerului prin căile respiratorii spre plămân (spre alveolele pulmonare).

Această modalitate de realizare a sufocării nu poate fi acceptată în cazul în care corpul victimei a fost imobilizat (cu faţa) de un plan dur (ciment, perete etc.), deoarece relieful natural al feţei nu permite obstrucţionarea completă a orificiilor respiratorii;
− prin aplicarea unor pungi de plastic pe cap, strânse pe gât, sub mandibulă;
− prin fixarea unor benzi adezive (tip scotch) pe orificiile respiratorii externe.

II. Înecarea
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia căilor respiratorii/alveolelor pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat, consecutiv contactului parţial (numai capul sau numai orificiile respiratorii) sau total al organismului (scufundare) cu lichidul respectiv.
Înecarea se poate realiza în apă („dulce”, cu o concentraţie osmotică mai mică decât a sângelui, „sărată”, cu o concentraţie osmotică superioară sângelui sau în apă cu osmolaritate intermediară – apa de piscină), petrol, vin, bere, uleiuri etc.
Fazele înecării
În prima fază, preasfixică sau de rezistenţă, are loc oprirea voluntară sau reflexă a respiraţiei (apnee) care durează până când concentraţia de CO2 din sânge creşte suficient de mult pentru a declanşa automat mişcările respiratorii (inspirul); glota se deschide şi apa pătrunde în căile respiratorii (dispnee inspiratorie). Contactul apei cu căile respiratorii declanşează un reflex de apărare, în încercarea de eliminare a lichidului, manifestat prin dispnee expiratorie.
Faza a doua sau convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă (în aproximativ 1 minut) şi apariţia convulsiilor – victima pare că încearcă să iasă la suprafaţa apei.
Faza a treia, de comă, cu respiraţii ample terminale (acum se înghite şi se aspiră cea mai mare cantitate de lichid) şi instalarea progresivă a asfixiei; deoarece funcţiile vitale diminuă treptat iniţial se opreşte respiraţia şi ulterior activitatea cardio-vasculară), această fază se mai numeşte şi etapa morţii aparente.
Ulterior, cadavrul se deplasează în apă, parcurgând următoarele etape:
→ de cădere la fundul apei; sub acţiunea forţei gravitaţionale, cadavrele se îndreaptă către fundul apei cu capul în jos. Datorită dispoziţiei diferite a stratului de grăsime, de regulă cadavrele rămân la fundul apei:
– cele de bărbat = în decubit ventral (cu faţa în jos);
– cele de femeie = în decubit dorsal (cu faţa în sus);
→ de ridicare către suprafaţa apei, datorită putrefacţiei, proces numit flotaţie;
→ de deplasare propriu-zisă prin apă – supranataţia.
Modificări specifice
− datorate contactului organismului cu mediul lichid: „pielea de găină” macerarea pielii (apariţia „mâinii de spălătorească”), detaşarea epidermului („mănuşa morţii”), căderea părului, colonizarea cu alge, adipoceara, putrefacţia (cap negru, balonizare etc.)
− datorate înecării – peteşii plurale, prezenţa apei şi a elementelor din apă în căile respiratorii şi digestive „ciuperca” înecaţilor etc.
− datorate vieţuitoarele acvatice: lipsa unor părţi moi etc.
− datorate deplasării cadavrului cu apariţia unor leziuni traumatice de târâre etc.
− datorate manevrelor de reanimare.

Lasă un comentariu