Browsing Category

Culegeri de jurisprudenta si legislatie

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Cele mai importante acte normative publicate in saptamana precedenta

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Ordinul ministrului fondurilor europene nr. 588/2015 privind regimul de depunere a cererilor de plata/cererilor de rambursare de catre beneficiarii POSDRU, pentru accelerarea absorbtiei de fonduri, in vederea evitarii dezangajarii automate a fondurilor alocate Romaniei a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 151 din 2 martie 2015.

  • Beneficiarii POSDRU pot sa depuna cereri de plata pana pe 31 martie, indiferent de valoare, pentru proiectele implementate pana pe 23 februarie.
  • Termen de intrare in vigoare: 2 martie.

Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 12 din 15 ianuarie 2015 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele masuri prealabile lucrarilor de constructie de autostrazi si drumuri nationale, in forma anterioara modificarilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004 privind unele masuri prealabile lucrarilor de constructie de autostrazi si drumuri nationale, raportate la sintagma „la data intocmirii raportului de expertiza” cuprinsa in dispozitiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 152 din 3 martie 2015.

  • CCR a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele masuri prealabile lucrarilor de constructie de autostrazi si drumuri nationale, in forma anterioara modificarilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004 privind unele masuri prealabile lucrarilor de constructie de autostrazi si drumuri nationale, raportate la sintagma „la data intocmirii raportului de expertiza” cuprinsa in dispozitiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica sunt neconstitutionale.
  • Termen de intrare in vigoare: 3 martie 2015.

Ordinul presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiscala nr. 580/2015privind modificarea unor ordine ale presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiscala in domeniul administrarii si monitorizarii contribuabililor mari si mijlocii a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 153 din 3 martie 2015.

  • Pentru recuperarea creantelor fiscale datorate de marii contribuabili, persoane juridice, inclusiv pentru impozitul pe venitul din salarii datorat de marii contribuabili si sediile secundare ale acestora, in cadrul procedurii de executare silita, coordonarea executarii silite este realizata Directia generala de administrare a marilor contribuabili.
  • Pentru recuperarea creantelor fiscale datorate de contribuabilii mijlocii, persoane juridice, inclusiv pentru impozitul pe venitul din salarii datorat de contribuabilii mijlocii si sediile secundare ale acestora, in cadrul procedurii de executare silita, organul de executare coordonator este administratia judeteana a finantelor publice, prin structura de colectare contribuabili mijlocii, sau Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti, prin Administratia fiscala pentru contribuabilii mijlocii.
  • Termen de intrare in vigoare: 3 martie 2015.

Ordinul Autoritatii Nationale de Reglementare in Domeniul Energiei nr. 8/2015privind stabilirea cotei obligatorii de achizitie de certificate verzi, aferenta anului 2014 a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015.

  • Cota obligatorie de achizitie de certificate verzi de catre operatorii economici care au obligatia achizitiei de certificate verzi, pentru anul 2014, se stabileste la 0,218 certificate verzi/MWh.
  • Termen de intrare in vigoare: 4 martie 2015.

Ordinul ministrului sanatatii nr. 209/2015 pentru modificarea Ordinului ministrului sanatatii nr. 1546/2011 privind aprobarea formularului-model pentru procesul-verbal de constatare a contraventiilor utilizat in activitatea de control din domeniul sanatatii publice a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 156 din 5 martie 2015.

  • Contraventiile se constata si sanctiunile contraventionale se aplica de catre personalul imputernicit al Ministerului Sanatatii prevazut in legislatia in vigoare.
  • Termen de intrare in vigoare: 5 martie 2015.

Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 4 din 19 ianuarie 2015 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii) a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 157 din 5 martie 2015.

  • ICCJ a stabilit ca in cursul urmaririi penale, competenta de a dispune impunerea unor noi obligatii pentru inculpat ori inlocuirea sau incetarea celor dispuse initial revine procurorului care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala.
  • Termen de intrare in vigoare: 5 martie 2015.

Ordinul presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiscala nr. 612/2015privind abrogarea art. 3 alin. (3) din Ordinul presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiscala nr. 2.781/2014 pentru aprobarea utilizarii semnaturii electronice extinse la derularea formalitatilor vamale pentru marfurile introduse in si scoase din Uniunea Europeana prin birouri vamale din Romania a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 158 din 6 martie 2015.

  • Alineatul (3) al articolului 3 din Ordinul ANAF nr. 2.781/2014 pentru aprobarea utilizarii semnaturii electronice extinse la derularea formalitatilor vamale pentru marfurile introduse in si scoase din Uniunea Europeana prin birouri vamale din Romania, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 672 din 12 septembrie 2014, se abroga.
  • Termen de intrare in vigoare: 6 martie 2015.

Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 2 din 2 februarie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala) a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015.

  • ICCJ a stabilit ca, in urma desfiintarii deciziei date in recurs, in calea de atac a revizuirii reglementata in procedura prevazuta de art. 465 din Codul de procedura penala, in conditiile in care cauza a parcurs trei grade de jurisdictie (prima instanta, ape l si recurs), in ultima instanta solutionandu-se recursul procurorului, calea de atac este recursul in forma si reglementarea prevazuta de lege la data judecarii recursului initial.
  • Termen de intrare in vigoare: 6 martie 2015.

Ordinul ministrului finantelor publice nr. 223/2015 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea si utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, aprobata cu modificari prin Legea nr. 201/2003, aprobate prin Ordinul ministrului finantelor publice nr. 1.235/2003 a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015.

  • La solicitarea scrisa a institutiilor si autoritatilor publice finantate integral din venituri proprii, acestea pot constitui la Trezoreria Statului depozite la termen numai din excedentele bugetelor proprii de venituri si cheltuieli ale anilor precedenti, inclusiv in situatia in care acestea cuprind sume primite de la alte bugete, dar pentru care legea nu prevede regularizarea sumelor respective cu bugetele din care provin.
  • Responsabilitatea cu privire la sumele constituite sub forma de depozite revine in totalitate ordonatorului de credite care isi gestioneaza bugetul de venituri si cheltuieli
  • Nivelul ratelor dobanzilor la vedere si al depozitelor la termen se stabileste prin ordin al ministrului finantelor publice.
  • Termen de intrare in vigoare: 6 martie 2015.

Ordinul presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiascala nr. 614/2015pentru aprobarea Instructiunilor de utilizare a formularelor declaratiei vamale de import/export in cazul aplicarii procedurii alternative a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 160 din 6 martie 2015.

  • In situatia in care aplicatiile informatice vamale de declarare a marfurilor la import si la export nu functioneaza, se aplica procedura alternativa utilizand formularele declaratiei vamale.
  • Declarantul/Reprezentantul este obligat sa informeze in scris biroul vamal in legatura cu orice operatiune de import/export, inregistrata in aplicatie si care nu a primit liber de vama, pentru a carei finalizare se solicita utilizarea procedurii alternative.
  • Termen de intrare in vigoare: 21 martie 2015.

Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile nationale in domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996 a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 160 din 6 martie 2015.

  • Avantajul economic reprezinta orice forma de acordare a unui avantaj cuantificabil in bani, indiferent de forma acestuia: subventii, anularea de datorii sau preluarea pierderilor, exceptari, reduceri sau amanari de la plata taxelor si impozitelor, renuntarea la obtinerea unor venituri normale de pe urma fondurilor publice etc.
  • Termen de intrare in vigoare: 9 martie 2015.
"Ghidul juridic al romanilor din strainatate"- AVOCAT ROMANIA, "Restituiri retroactive pensii taiate", "Verificati partenerul de afaceri", Absolventii Spiru 2009 fara Diplome, Abtinere, Accize pentru inmatricularea autoturismelor cu cilindree mai mare de 3000 cmc, actiuni, actiuni si alte acte, ADMITERE BAROU, Adoptii Romania, Afaceri la cheie, Agentia Domeniilor Statului - DOSARE, Alba Iulia . Avocat, Alexandria.Avocat, Amenzi isctr, ANRP, Anulare proces verbal contraventie, Anulare proces verbal de contravenţie ISCTR, Apel video, Arad . Avocat, Articole juridice COLTUC, Asistenta in favoarea consumatorilor, ATACARE OUG 51/2014, avize si autorizatii de mediu, Avize-mediu, Avocat achizitii publice, AVOCAT ARBITRAJ, AVOCAT BUCURESTI, AVOCAT CEDO, Avocat CLOUD, AVOCAT DIPLOME SPIRU HARET 2009, Avocat divort, Avocat divort Romania, AVOCAT DREPT CIVIL, AVOCAT EMIGRARE, Avocat energie, Avocat executare silita, AVOCAT FONDURI EUROPENE, AVOCAT INSOLVENTA, Avocat litigii sportive, Avocat malpraxis, AVOCAT MEDIERE, Avocat pentru românii din diaspora-Avocat al românilor din afara graniţelor ţării, Avocat specializat in dreptul penal al afacerilor, Avocatul animalelor, Avocatul contribuabilului, avocatul contribuabilului, AVOCATUL DE LA ORA 16.00, Bacau . Avocat, Baia Mare . Avocat, Banci, Bancuri, Bistrita . Avocat, Botosani . Avocat, Braila . AVOCAT, Brasov . AVOCAT, BUCOVINA DE NORD, Bucuresti . AVOCAT, Bugetarii in razboi cu statul, Buzau . AVOCAT, C O D U L - I N S O L V E N T E I, Cabinet de avocat virtual (virtual law firm), Calarasi . AVOCAT, Calculator taxe notariale, Cand, Caransebes . AVOCAT, Care, Cartea Verde a Legislatiei Muncii, cas avocat, Casatorii gay Romania, Cauze civile si comerciale Romania, Cazul C-26/13 Árpád Kásler and Hajnalka Káslerné Rábai v OTP Jelzálogbank Zrt, Cazuri de nedreptate din justitia romana, Cazuri in atentia DNA, Ce, CEDO, cereri, Certificat de nastere/ de deces Romania, Certificate verzi, Cetatenie basarabeni, Cetatenie romana, Cetelem Ifn s.a. clauze abuzive, Chambers and Partners (editia 2013), Cine, CLAUZE ABUZIVE BANCI, Clienti Bucuresti, Clienti din strainatate, Clienti din tara, Clubul juridic, Cluj Napoca . AVOCAT, Cod rutier, Codul aerian 2014, Codul audiovizualului 2014, Codul Fiscal 2014, Codul fiscal 2015, Codul insolventei 2014, Codul Muncii 2014, Codul Silvic 2014, Codul vamal 2014, Coltuc.ro/intrebari, coltuc.ro/stare-dosar, Comert, Compendiu pe intelesul tutoror al Noului Cod Penal si De Procedura Penala, Comunicate de presa, Constanta . AVOCAT, Constitutia Romaniei 2014, Consultanta achizitii publice, Consultanta juridica, Consultanta si reprezentare in instanta in litigii privind protectia consumatorului, Consultaţii la tine acasă, Contestare amenda rovinieta, Contestatie la executare silita Noul cod penal, CONTESTATIE TERGIVERSARE PROCES, Contract de vanzare-cumparare, contracte, contracte colective de munca 2013-2014, Contracte de sponsorizare-cazuri practice, Cosmetic Products Notification Portal, costuri, Covasna . AVOCAT, Craiova . AVOCAT, Credite, Criminologie/Criminalistica, CU EI SA NU FACI AFACERI !, Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Cum, Cum recuperez OBLIGATIUNILE EMISE DE CEC inainte de 1989, Cum sa…, Cum se face?, Curs valutar, Curtea de Justiţie UE, Daune Morale RCA, DAUNE SPIRU HARET, De la lume adunate, decepnl, Denominare franci elvetieni, Denominare pe CHF, Depunerea juramantului, Depunerea on-line a documentelor la ONRC, despagubiri pentru depozitele constituite la cec, Despăgubirile prin puncte, Detasarile transfrontaliere, dezbateri, Dictionar juridic, Diplome Spiru Haret, Dispute in spatiul virtual, Diverse/Dictionare, Domenii Coltuc, Dosare achizitii publice-SEAP, Dosare ale Consiliului Concurentei, Dosare ANRP, Dosare CNSC, Dosare DIICOT, Dosare noua lege adoptie, Dosare obtinere cetatenie romana, Dosare TVA retroactiv persoane fizice, Dosarele Directiei de Combatere a Criminalitatii informatice, Dreptul administrativ, Dreptul aero-spatial, Dreptul civil, Dreptul comunitar, Dreptul constitutional, Dreptul consumatorului, Dreptul diplomatic, Dreptul familiei, Dreptul fiscal, Dreptul insolventei, Dreptul international public si privat, Dreptul maritim si fluvial, Dreptul medical, Dreptul mediului, Dreptul muncii, Dreptul muncii si asigurari sociale, Dreptul parlamentar, Dreptul penal, Dreptul procesual civil, Dreptul procesual fiscal, Dreptul procesual penal, Dreptul proprietatii intelectuale si industriale, Dreptul transporturilor, Dreptul vamal, Drepturi de autor, Drepturi muzica, Drobeta Turnu Severin . AVOCAT, Economie, Elodia-Cioaca, ENEL NE FURA, English News, Executat sau somat de catre banca, Extern, FALIMENTUL + PERSONAL, Financiar, Firme care au emis cecuri şi/sau Bilete la Ordin fără acoperire, Focsani . AVOCAT, Fonduri publice nationale, Galati . AVOCAT, Ghid achizitii terenuri straini - 2014, GHID ANGAJARE, Ghid complet executare silita, Ghid infiintare firma, Ghid practic de folosire Noul Cod de Procedura Penala, Ghid practic de recunoastere diplome USH, Ghid practic pentru procedura partajului judiciar, Ghid practic pentru proces denominare franci elvetieni sau euro, Ghid practic pentru proprietarii de imobile nationalizate - 2014, GHID PRACTIC PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR SECHESTRATE/RETINUTE/RAMASE IN BASARABIA, Ghidul apararii in dosarele aflate la DIICOT, Ghidul apararii in dosarele aflate la DNA, Ghidul clientului bancar abuzat, Ghidul consumatorului abuzat de banca, GHIDUL DIVORTULUI IN 2014: TOT CE TREBUIE SA STIE SOTII CAND VOR SA DIVORTEZE, Ghidul juridic al transportatorului, Ghidul practic pentru actele de procedura in materie civila, GHIDUL ROMANULUI DIN STRAINATATE, Ghiduri practice, Giurgiu . AVOCAT, http://spiruforum.coltuc.ro/, Hunedoara . AVOCAT, Iasi . AVOCAT, IFEP PORTAL, imigrari, IMIGRARI ROMANIA, Imobile scoase la licitatii silite, inchidere firma, Incuviintare excutare silita, Infiintare firme Romania, Infiintare SRL-D – Acte si documente, Infiintarea Institutiei "avocatul Animalelor", Influenta Noului Cod Civil asupra mediului de afaceri din Romania, INFO DOSARE FNI DEPUSE LA AVAS, Inmatricularea provizorie a autoturismului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului de fond, Inregistrare marca, Inregistrare marci, insolventa persoana fizica, Insolventa unitatilor administrativ-teritoriale, Institutii publice, Institutii publice Romania, Intabulare 2012, Intern, Interviu acordat LEGA500.COM de catre avocat Coltuc Marius Vicentiu, Interviuri presa, Intrebari frecvente ale clientilor, Intrebari si raspunsuri, Intrebari si raspunsuri cetatenie, IT, IT&C, jostimbrudemediu.info, Juridic, juridic tv, Jurisprudenta ICCJ 2014, Leasing, LEGE 290/2003 SI 9/1998, LEGEA 290/2003 SI LEGEA 9/1998, Legea 72/2013, Legea Educatiei, Legislatie-az.com, LicitatiiJuridice, Litigiu privind achiziţiile publice, Logica juridica, Medicina legala, Medierea, Miercurea Ciuc . AVOCAT, MODEL ACTIUNE DENOMINARE CHF, Modele de cereri, Modele de cereri si actiuni, Modele de contracte, Modele de contracte, cereri, actiuni si alte acte, Monitorul oficial, Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 - masurile pentru finalizarea procesului de restituire, NOTAR BUCURESTI, NOUA LEGE A RETROCEDARILOR 2013, Noul Cod Civil 2014, Noul Cod de Procedura Civila - 2014, Noul Cod de procedura civila –NCC, Noul Cod de Procedura Fiscala 2014, NOUL COD DE PROCEDURA PENALA, Noul Cod de Procedura Penala 2014, NOUL COD PENAL 2014, NOUL COD RUTIER, Noul cod rutier 2013-2014, Noul Cod Rutier 2014, noulcodpenal.com, Noutati legislative, NU CUMPARARE TERENURI STRAINI, O speta pe zi, Obtinere duplicat certificat de casatorie Romania, Obtinere vize Australia, Oglinda dreptatii, Onorarii Casa de avocatura Coltuc, Optiuni privind infiintarile, Oradea . AVOCAT, Pacalitii USH, Pagubitii mic.ro, Pagubitii money.ro, Pararea mea despre, Partaj Romania, PARTAJ TIMBRU DE MEDIU, pasi, Pasii necesari pentru infiintare firma, pe Internet, Pedeapsa cu moartea, Pensii Romania, Permis de munca, Permise sedere straini-ROMANIA, Persoane concediate colectiv, Piatra Neamt . AVOCAT, Pitesti . AVOCAT, Ploiesti . AVOCAT, Politic, PROBLEME DIFICILE DE DREPT PENAL IN CONCEPTIA NOULUI COD PENAL 2014 SI CODUL DE PROCEDURA PENALA 2014, Proces Muncii Romania, Proces penal Romania, PROCESE CASA DE AVOCATURA COLTUC, Procese clauze abuzive impotriva BRD - Partea I, Procese colective banci, procese colective tvr, Procese pensii militare, Profesii juridice, Proiectul Codului Insolventei-2013, Protectia juridica a drepturilor omului, Ramnicu Valcea . AVOCAT, Raporteaza o ilegalitate din Romania, Recalculare alcoolemie, Reclamatii abuz al statului, Reclamatii Alimente si Bauturi, Reclamatii Ambalaje, Reclamatii Auto& Barci& Vehicule, Reclamatii Bagaje, Genti & Valize, Reclamatii Birotica&Papetarie, Reclamatii Cadouri / Artizanat, Reclamatii Casa si Gradina, Reclamatii Ceasuri, Bijuterii, Optice, Reclamatii Constructii, Reclamatii Corpuri de Iluminat,Electrice,Electrocasnice, Reclamatii din Agricultura, Reclamatii din sport, Reclamatii Imobiliare, Reclamatii Imprimare & Publicare, Reclamatii Jucarii, Reclamatii Mediu, Reclamatii Moda / Articole Vestimentare, Reclamatii Produse Cosmetica &Medicala, Reclamatii Siguranta & Protectie, Reclamatii Transport, Reclamatii Turism, Recuperari creante, Reprezentare in fata autoritatilor din Romania, Reprezentare in procese Romania, RETETE CULINARE, Revendicari Romania, Revista avocatilor specializati in dreptul penal al afacerilor, Revista Presei, revista Recuperatorii din Romania, Rezidenta in Romania, REZILIERE ARENDA 2014, RIL, Romani in Anglia, Romani in AUSTRALIA, Romani in CANADA, Romani in Franta, Romani in GERMANIA, Romani in Italia, Romani in Olanda, Romani in Portugalia, Romani in Spania, Romani in SUA, Satu Mare . AVOCAT, Sibiu . AVOCAT, Situatia proceselor cu bancile pe clauze abuzive in 2014, SITUATIE DOSARE USH-SPIRU HARET MARTIE 2014, Slatina . AVOCAT, Slobozia . AVOCAT, Social, Societati comerciale, Societatile cu Raspundere Limitata, Societatile pe Actiuni, Spaga-atentii in spitale, Sport, Stabilire si modificare pensie alimentara Romania, Stabilire si tagaduire paternitate Romania, Stirea ta, Stiri cu si despre penitenciare.Aici pot scrie toti cei care se afla in penitenciare si rudele acestora, Stiri din tara.Va spuneti nemultumirile aici!, Stop abuzurilor statului, Studenti abuzati de Spiru Haret, Subiectul saptamanii, Succesiune, Succesiuni si mosteniri Romania, Suceava . AVOCAT, Targoviste . AVOCAT, Targu Jiu . AVOCAT, Targu Mures . AVOCAT, Taxe judiciare de timbru, Teapa locuri de munca, Telecomunicatii, Terenuri straini, Testimoniale clienti, Timbru de mediu, TIMBRU DE MEDIU 2013, Timisoara . AVOCAT, TINUTUL HERTA SI RESTITUIREA BUNURILE TRECUTE IN PROPRIETATEA STATULUI BULGAR IN URMA APLICARII TRATATULUI DINTRE ROMANIA ŞI BULGARIA SEMNAT LA CRAIOVA LA 7 SEPTEMBRIE 1940, Toate procesele din Romania impotriva bancilor, TOPUL NATIONAL AL ABERATIILOR, Tractiuni, TRANSFERARE ÎN ROMÂNIA A CETĂŢENILOR ROMÂNI CONDAMNAŢI DEFINITIV ÎN STRĂINĂTATE, Tribunal specializat pe judecarea infractiunilor economice, Tulcea . AVOCAT, Turism, Unde, Urmaritii din Romania, Vaslui . AVOCAT, Video, Video news, Video-cloud pentru avocati, Violenta domestica, Vize USA, Vreauamnistie.com, WhatsApp Cabinet avocat Coltuc,

In practica este diferit:ANRP explica situatia despagubirilor acordate cetatenilor romani a caror imobile au fost abandonate in Bulgaria, Basarabia, Bucovina de Nord sau Tinutul Herta

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Senatul Romaniei a aprobat, in sedinta din data de data de 30.09.2014, proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea si finalizarea procesului de solutionare a cererilor formulate in temeiul Legii nr. 9/1998si al Legii nr. 290/2003, acte normative prin care s-au acordat despagubiri catatenilor romani care au abandonat imobile in Bulgaria, Basarabia,Bucovina de Nord sau Tinutul Herta.

Proiectul de lege a fost aprobat de Guvernul Romaniei inca din 26 iunie 2014 si urmeaza sa fie dezbatut in Camera Deputatilor. Dupa aprobare, legea va fi promulgata de catre Presedintele Romaniei, astfel incat noile prevederi sa poata fi aplicate incepand cu anul 2015.

Principalele prevederi ale proiectului de lege sunt urmatoarele:

– Unica masura compensatorie o constituie despagubirile banesti;

– Plata despagubirilor se efectueaza in ordinea cronologica a emiterii hotararilor comisiilor judetene, in transe anuale egale, esalonat, pe o perioada de 5 ani, incepand cu anul 2015;

– Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor va emite titluri de plata care se vor plati de catre Ministerul Finantelor Publice in cel mult 180 de zile de la emitere;

– Sumele aferente despagubirilor se vor majora/actualiza prin decizia Presedintelui Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, cu suma aferenta perioadei cuprinse intre momentul emiterii hotararilor comisiilor judetene si data emiterii deciziei de actualizare;

– Comisiile judetene, respectiv cea a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003 au obligatia de a solutiona, prin hotarare, cererile de acordare a despagubirilor inregistrate si nesolutionate, dupa cum urmeaza:

  • in termen de 9 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de pana la 500 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 18 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar intre 501 si 1.000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 36 de luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de peste 1000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003.
Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Juridic,

Competenta prelungirii masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea sau de a nu parasi tara

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul in interesul legii declarat de procurorul general al parchetului de pe langa aceasta instanta referitor la organul judiciar caruia ii revine competenta sa dispuna, in cursul urmaririi penale, prelungirea masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea

 

sau de a nu parasi tara, in situatia in care aceasta masura a fost luata de un judecator in temeiul dispozitiilor art. 146 alin. 111  si, respectiv, ale art. 149 indice 1 alin. 12 din Codul de procedura penala.

In practica exista o divergenta de opinii in aceasta materie, unele instante pronuntandu-se in sensul ca judecatorul este competent sa dispuna prelungirea masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea sau de a nu parasi tara, in situatia in care, in cursul urmaririi penale, aceasta masura a fost luata de el in temeiul dispozitiilor art. 146 alin. 111  si, respectiv, ale art. 149 indice 1 alin. 12 din Codul de procedura penala, iar altele apreciind ca, in acest caz, competenta de a dispune prelungirea acestei masuri revine procurorului.

Inalta Curte a aratat ca daca s-ar atribui judecatorului competenta de a dispune prelungirea masurii preventive a obligarii de a nu parasi tara, in cazul in care, in cursul urmaririi penale, a luat anterior aceasta masura, prin aplicarea dispozitiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedura penala, aceasta ar echivala cu crearea unor noi norme de reglementare pe calea interpretarii analogice a dispozitiilor existente in materia arestarii preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.

 

www.coltuc.ro

Clienti Bucuresti, Clienti din strainatate, Clienti din tara, Consultanta juridica, Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Juridic,

De la Dumnezeu la Iuda

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Asa sustin membrii Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS), care au cerut magistratilor sa constate calitatea acestuia de „colaborator“. Surpriza este cu atât mai mare cu cât Vladulescu a fost încarcerat în perioada comunista, iar povestea pe care el a facut-o publica, dar si

 

 

atitudinea sa de militant pentru drepturile profesorilor i-au impresionat, în 2005, atât pe presedintele Traian Basescu, cât si pe premierul Calin Popescu-Tariceanu.  Cei doi au mers sa-l viziteze pe „profesorul-disident“ la spitalul la care acesta a fost internat, dupa ce a stat mai multe zile în greva foamei cerând salarii mai mari pentru cadrele didactice.

Procesul lui Vladulescu cu CNSAS ar trebui sa înceapa peste patru zile, la Curtea de Apel Bucuresti.

Sursa: EvZ

www.coltuc.ro

Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Juridic,

“Metodologii practice de ancheta penala”

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

De fapt, o carte foarte se rioasa, dedicata unui pu blic destul de restrâns, carte ce îsi propune sa aduca un domeniu deloc relaxant în atentia cititorilor interesati nu de rezonanta glossy a cuvântului “penal”, bineînteles!

 

Doi profesori de criminalistica de la Academia de Politie “Ale xan dru Ioan Cu za” s-au gândit ca ar fi bine sa mai învete oamenii câte ceva din munca lor deloc usoara. Mai ales ca, de altfel, criminalistica mai es te numita si “stiinta aflarii ade va rului”.
Prin urmare, de curând a aparut la Editura Esfalia din Bu curesti cartea “Metodologii prac tice de ancheta penala”, semnata Viorel Coroiu si Horatiu Mândasescu. Lucrarea reprezinta rodul bogatei experiente practice a aautorilor si contine numeroase elemente originale si de larg interes pentru cititori, atât pentru cei din rândul ju ris tilor, cât si pentru altii cu preo cu pari în alte domenii (învatamânt, psihologie, presa etc.).

FACTORI. Desigur, nu este o lectura usoara, si tocmai de ace ea poate fi lesne acuzata de limbaj de lemn. Dar nu este un ro man, ci un manual. Atrage aten tia capitolul referitor la factorii de risc social major generatori de criminalitate, între care la loc de frunte se afla obedienta, prezenta adesea în societatea româneasca. De asemenea, un capitol aparte este consacrat de autori de lic ventei juvenile: “Ana liza de lic ventei juvenile în perioada de tranzitie a scos la iveala cresteri alarmante la toate re pe rele si indicatorii. (…) Daca în trecut predominau furturile, în prezent, pe lânga acestea – si ele în continua crestere – au sporit subs tantial numarul si gravitatea actelor de violenta”. În capitolul dedicat “Mobilului conduitei cri mi­nale”, cei doi autori subliniaza ca “individul trece prin momente emotionale deosebite. Trecerea de la mo mentul luarii hotarârii si pâna la cel al actiunii, chiar daca intervalul de timp este scurt, se caracterizeaza prin procese psihice de o intensitate si com ple xi tate aparte, framântari majore ve cine adesea cu isteria. În min tea sa se da o lupta acer ba, cons tând în analiza si evalu a rea ris cu ri lor, cântarind între acestea si miza urmarita. Totodata, îsi as cute mintea pentru anticiparea reactiei ce lor lalti, pentru de pa si rea situatiilor neprevazute, pentru autoprotectie, deliberând asu pra san se lor de reusita sau esec”. Mai ca apare senzatia de respiratie adânca pentru re citirea mai apro fundata a ro manului “Crima si pedeapsa” al lui Dostoievski!

Sursa: Jurnalul National

 

 

avocat@coltuc.ro

www.coltuc.ro

Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Juridic,

Indepedenta judecatoreasca!

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a instituit obligatia, pentru instante, de publicare pe portal a hotararilor relevante si, pentru curtile de apel, de a realiza si de a comunica, periodic, Buletinul jurisprudentei

 Pe masura asigurarii resurselor necesare, instantele vor publica toate hotararile judecatoresti care constituie informatii de interes public.
In acest sens, CSM a dispus modificarea Regulamentului de ordine interioara a instantelor judecatoresti, in vederea stabilirii unei jurisprudente unitare si previzibile a instantelor.
Publicarea hotararilor judecatoresti va fi monitorizata de catre CSM.

 

 

avocat@coltuc.ro

www.coltuc.ro

Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Juridic,

Angela Similea si Cornel Constantiniu au pierdut, la Tribunal, procesul cu regizorul Cristian Mungiu

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea Angelei Similea şi a lui Cornel Constantiniu, în care cereau în instanţă daune morale pentru folosirea a două piese pe coloana sonoră a filmului “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, motivând lipsa calităţii procesuale active.

Artiştii au aflat la premiera filmului că melodiile au fost folosite pe coloana sonoră, după cum a declarat avocatul care-i reprezintă în instanţă pe compozitor şi pe Angela Similea, Victor Hăbăşescu.

Cornel Constantiniu şi Angela Similea au cerut magistraţilor Tribunalului Bucureşti să oblige Mobra Film la plata a 20.000 de euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale, urmând ca daunele materiale să fie stabilite în urma efectuării unei expertize, în cadrul procesului.

Filmul “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, de Cristian Mungiu, este primul film românesc care a câştigat premiul Palme d’Or, acordat la ediţia de anul trecut a Festivalului de film de la Cannes.

În România, filmul a primit o diplomă de excelenţă din partea Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L Caragiale” la Festivalul CineMaIubit şi premiul Zilele Filmului Românesc, la TIFF 2007.

Sursa: NewsIn

 

 

 

avocat@coltuc.ro

www.coltuc.ro

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Contestaţie la titlu. Imposibilitatea valorificării pe această cale a unor pretenţii suplimentare.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursurile declarate de GI şi Universitatea M.F.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 1397 din 22 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia Contencios Administrativ,  a modificat sentinţa atacată şi, pe cale de consecinţă a admis acţiunea formulată de reclamantul GI şi cererea de intervenţia accesorie formulată de Universitate. Totodată, a anulat concursul organizat de Ministerul Sănătăţii în data de 26 aprilie 2000 şi rezultatul  concursului în ce priveşte postul de medic şef Secţia Medicală II la Spitalul Clinic „SM” Bucureşti, a obligat pe pârâţi să emită reclamantului ordin de numire pe postul de şef Secţie la Spitalul Clinic „Sf. Maria” Bucureşti. De asemenea a obligat pe pârât să plătească reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea efectivă în funcţie.

La data de 26 aprilie 2007, GI a investit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art.399 alin. (1) C.proc. civ. cu contestaţia la titlu privind dispoziţiile cuprinse în titlu executoriu reprezentat de Decizia nr.1861 pronunţată la 21 mai 2002 în dosarul nr.153/2002 al acestei instanţe.

Contestatorul solicita lămurirea înţelesului şi întinderii acestei decizii privitor la fraza din dispozitivul deciziei „obligă pe pârât să plătească reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea  efectivă în funcţie” în sensul includerii şi a altor drepturi băneşti cuvenite respectiv plata indemnizaţiei clinice conform legislaţiei în vigoare.

În motivarea contestaţiei la titlu se arată că nu se poate calcula o indemnizaţie de conducere pentru un şef de secţie de spital  dacă solicitantul nu lucrează în spital şi nu primeşte indemnizaţia clinică rezultat al activităţii de îngrijire a bolnavilor care este obligatorie pentru un medic clinician.

Contestatorul face referire la  hotărârile judecătoreşti ulterioare deciziei a cărui lămurire a solicitat o prin care i s-a admis alături de plata indemnizaţiei de conducere şi plata indemnizaţiei  clinice, pe anumite perioade de timp.

Prin întâmpinare, Ministerul Sănătăţii Publice a solicitat respingerea contestaţiei la titlu ca inadmisibilă având în vedere faptul că cel ce a pornit executarea silită este contestatorul care a cerut punerea în executare a deciziei civile nr.1861/2002 a cărui dispozitiv se solicită a fi lămurit

Intimatul a arătat că cererea este  şi nefondată, întrucât dispoziţiile Deciziei civile nr.1861/2002 este clar şi fără posibilitate de echivoc, respectiv obligarea pârâtului să plătească indemnizaţia de şef de secţie, funcţie de care acesta a fost privat, neputând fi obligat ministerul la plata altor sume de bani, pe care acesta le primea oricum fiind medic în acea secţie.

Intimata, Universitatea, prin cererea depusă la dosar susţine contestaţia formulată în cauză, întrucât începând cu iulie 2003 după desfiinţarea Secţiei de la Presa Liberă, contestatorul a fost lipsit şi de indemnizaţia clinică.

Examinând contestaţia la titlu formulată în cauză Înalta Curte a constatat următoarele :

Prin contestaţia la titlu conform art.399 C.proc. civ. se urmăreşte clarificarea, interpretarea, explicarea dispozitivului hotărârii, pentru a se obţine executare întocmai a acestuia. Ea vizează numai măsurile luate de  instanţă şi cuprinse în dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu.

Contestaţia poate fi introdusă de către cel interesat sau vătămat prin executare respectiv, debitorul sau creditorul, astfel  că nu se poate reţine excepţia inadmisibilităţii cererii invocate de intimatul Ministerul Sănătăţii Publice.

Contestatorul este creditor în executarea silită ce formează obiectul titlului executoriu, iar cererea prin care a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii nu poate fi privită ca inadmisibilă, chiar dacă a pornit executarea silită şi legat de aceasta mai multe cereri   pentru plata drepturilor sale de care a fost lipsit în intervalul octombrie 1999 până în prezent.

Ceea ce solicita în esenţă, în cadrul contestaţiei la titlu, contestatorul este reprezentat de solicitarea acestuia de plata alături de indemnizaţia de şef secţie şi a indemnizaţiei clinice.

Prin decizia civilă nr.1861 pronunţată la 21 mai 2002 prin admiterea recursurilor declarate de GI şi Universitatea M.F.C.D s-a modificat sentinţa civilă nr.1397/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus printre altele, obligarea pârâtului să plătească  reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea efectivă în funcţie.

Din analiza hotărârii se constată că ceea ce a fost în discuţie, şi care a format obiectul cauzei deduse judecăţii l-a reprezentat postul de şef de secţie şi funcţia pe care a deţinut-o reclamantul  de şef secţie la Secţia clinică Medicală II Spitalul „SM” Bucureşti şi nu calitatea de medic a reclamantului.

Instanţa de recurs în dispozitivul deciziei a dispus obligarea la plata indemnizaţiei de şef secţie de care a fost privat reclamantul, pentru care s-a hotărât anularea concursului şi obligarea pârâtei să emită ordin de numire pe acest post.

În aceste condiţii se constată că aşa cum este formulat dispozitivul deciziei în raport cu obiectul cauzei deduse judecăţii, aceasta este clar şi nu necesită alte clarificări interpretări sau explicări în condiţiile art.399 C.proc.civ.

Motivele invocate de contestator privind plata şi a indemnizaţiei clinice pe anumite perioada de timp, vizează probleme de fond ale pretenţiilor acestuia care puteau fi valorificate în cursul judecăţii, fie prin cererile adresate, primei instanţe, fie prin  exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Pe această cale nu se pot aduce completări dispozitivului hotărârii cu pretenţii care nu au fost valorificate în cursul judecăţii acestei cauze cu care instanţa  nu a fost investită.

Instanţa de judecată nu avea de  ce să se pronunţe pe indemnizaţia clinică pretinsă de contestator întrucât acesta a fost schimbat din postul de şef secţie, ministrul refuzând să-l numească definitiv pe postul  respectiv şi a organizat concursul ce a fost anulat prin Decizia nr.1861/2002.

Pentru aceste considerente, contestaţia la titlu este nefondat şi în baza prevederilor art.399 C. proc. civ. a fost respinsă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Contract administrativ. Procedură prealabilă. Condiţii de formă.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa nr. 67 din 29 martie 2006 – urmare a sesizării de către Judecătoria Rădăuţi, prin sentinţa civilă nr. 3094/2005, de declinare a competenţei – Curtea de Apel Suceava –

Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local al comunei H, prin primar, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, fostă Agenţia SAPARD Bucureşti, prin care solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 1.131.100.306 ROL, reprezentând cheltuieli efectuate cu organizarea de şantier, foloase nerealizate pentru organizare de şantier, taxe ISC, dobândă achitată, precum şi foloase nerealizate, sumă derivând din executarea contractului cadru de finanţare încheiat de reclamantă cu pârâta în 2003.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a admis excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, reţinând, că reclamanta nu a respectat prevederile art. 7 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 554/2004 şi art. 7201 din Codul de procedură civilă, referitoare la procedura concilierii directe, adresele nr. 270 din 9 februarie 2006 şi, respectiv, nr. 398 din 23 februarie 2005 înaintate pârâtei nefăcând dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în modalitatea prevăzută de dispoziţiile legale menţionate.

Reclamantul a declarat recurs, arătând că instanţa de fond în mod greşit a apreciat în cauză, că adresele nr.270/2006 şi respectiv nr.398/2005 nu pot fi considerate ca făcând dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în modalitatea prevăzută de art.7201 Cod procedură civilă. În ciuda faptului că nici unul din aceste înscrisuri nu poartă denumirea de plângere şi chiar dacă urmare a respectivelor demersuri nu s-a mai încheiat, formal, un proces-verbal de conciliere, recurentul susţine că din conţinutul lor rezultă fără dubiu încercările de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului, după cum o demonstrează de altfel şi corespondenţa ce a urmat şi poziţia intimatei pârâte.

Recursul este fondat.

Incontestabil, contractul cadru încheiat de părţi la data de 19.02.2003 din care derivă pretenţiile băneşti ce formează obiectul acţiunii de faţă are natură administrativă.

Aşa fiind potrivit art.7 alin.(6) din Legea nr.554/2004, procedura prealabilă ce urmează a fi îndeplinită îmbracă forma concilierii în cazul litigiilor comerciale, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile art.7201 Cod procedură civilă.

Potrivit acestui din urmă text legal, în materie comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul trebuie să încerce soluţionarea litigiului prin concilierea directă cu cealaltă parte. În acest scop, reclamantul trebuie să convoace partea adversă, comunicându-i pretenţiile sale şi temeiul legal precum şi actele  pe care se întemeiază acestea, urmând ca rezultatul concilierii să fie consemnat într-un înscris cu arătarea pretenţiilor reciproce şi a punctelor de vedere ale părţilor referitoare la obiectul litigiului.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că prin corespondenţele trimise pârâtei – intimate anterior datei de introducere a acţiunii în contencios administrativ, respectiv prin adresele nr.1488/8.02.2005 şi nr.398/23.02.2005, la care se adaugă şi răspunsurile primite, recurenta-reclamantă a îndeplinit procedura prealabilă a concilierii, în spiritul  prevederilor art.7201 Cod procedură civilă.

Astfel deşi este adevărat că strict formal, adresele în cauză nu îndeplinesc chiar toate condiţiile prevăzute de art.7201 Cod procedură civilă, lipsind în primul rând invitaţia formală, expresă, la conciliere, Înalta Curte apreciază că se impune interpretarea logică, şi realistă a prevederilor art.7201 Cod procedură civilă tocmai pentru ca acestea        să-şi atingă scopul avut în vedere de legiuitor şi fără a împiedica nejustificat părţile în realizarea drepturilor lor.

Din această perspectivă Înalta Curte, examinând înscrisurile sus menţionate împreună cu răspunsurile transmise de intimata-pârâtă, reţine că finalitatea şi sensul urmărit de legiuitor prin această prevedere, a fost pe deplin atins, pe de o parte pentru că rezultă fără echivoc  încercarea reclamantului – recurent de soluţionare pe cale amiabilă litigiului apărut, iar pe de altă parte, comunicarea către intimata-pârâtă a pretenţiilor băneşti formulate ca şi a temeiului legal al acestora.

La rândul său, intimata – pârâtă şi-a exprimat poziţia şi punctul de vedere faţă de pretenţiile reclamantului-recurent, prin adresele de răspuns, depuse la dosar.

În aceste condiţii, reţinând şi demersurile ulterioare ale părţilor, Înalta Curte apreciază că ar fi excesiv de formală şi în afara scopului urmărit de legiuitor interpretarea în sensul că în cauză nu s-a realizat încercarea de conciliere prevăzută de art.7201 Cod procedură civilă pentru a se putea promova acţiunea de faţă.

Recursul a fost admis iar cauza a fost retrimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea cercetării şi analizării fondului cererii reclamantului.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Funcţionar public. Funcţie de conducere. Dispoziţie verbală. Legalitate.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile art .44 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, în forma republicată în M.Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, articolele căpătând o nouă numerotare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 07.09.2006, reclamantul BD a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Ordinului nr. 581/2006 prin care a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pentru o perioadă de o lună.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că îndeplineşte funcţia de director executiv adjunct în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş şi că în mod nereal s-a reţinut în sarcina sa că nu a valorificat actele de control fiscal la SC CM SRL Piteşti prin nesemnarea deciziei de impunere pentru debitele suplimentare, returnând totodată aceste acte, cât şi sesizarea penală la Serviciul Control Fiscal 2, fără rezoluţie şi fără a rezulta data returnării.

Astfel, arată reclamantul, SC CM SRL Piteşti a fost avizată în vederea efectuării unei inspecţii fiscale generale şi întrucât administratorul acesteia a prezentat certificate medicale până la data de 30.11.2005, inspectorii desemnaţi au întocmit un raport de inspecţie fiscală, cu stabilirea sumelor prin estimare, precum şi o sesizare penală privind refuzul nejustificat al administratorului de a prezenta documentele legale la cele 3 somaţii.

Reclamantul a mai precizat că a restituit documentaţia nesemnată, purtând discuţii cu inspectorii fiscali în vederea întocmirii actului de control cu respectarea dispoziţiilor legale, însă aceştia nu s-au conformat, iar că prevederile art. 44 şi art. 47 din Legea nr. 188/1999 sau dispoziţiile OMFP nr. 1304/2004 nu pot fi avute în vedere, nefiind incidente în cauză.

Prin Sentinţa  nr. 110/F-C din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, acţiunea formulată a fost admisă, instanţa dispunând anularea Ordinului nr.581/2006, emis de către pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că din probele administrate rezultă că reclamantul nu putea să avizeze nişte acte cu care nu era de acord, iar faptul că nu şi-a manifestat dezacordul în formă scrisă, nu poate fi reţinut în sarcina sa atâta vreme cât nu există reglementări care să stabilească vinovăţia, prin dispoziţii legale, regulamente interioare sau fişa postului.

Instanţa a apreciat că nu se poate reţine nici tergiversarea recuperării sumei de bani de la societate sau chiar prejudicierea bugetului de stat, întrucât raportul de inspecţie fiscală a fost întocmit la data de 30.11.2005, rost înregistrat la data de 02.12.2005, dispunându-se refacerea controlului la începutul lunii ianuarie a anului următor.

Totodată, a constatat instanţa, semnarea de către directorul executiv a programării de refacere a actului control în luna ianuarie 2006, denotă achiesarea sa la punctul de vedere al reclamantului, cu privire la calitatea actului de control.

Împotriva hotărârii pronunţate  de  curtea de  apel a formulat recurs în termenul legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin care s-a solicitat, în  temeiul motivului de recurs prevăzut de art.304 punctul 9 din Codul de procedură civilă, admiterea căii de atac şi modificarea, în parte, a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului BD ca neîntemeiată.

S-a învederat, prin cererea de recurs, că instanţa în mod greşit a  admis acţiunea reclamantului, considerând  că acesta nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa prin actul administrativ contestat, în condiţiile în care probele administrate în cauză nu au fost analizate cu foarte marte atenţie. S-a arătat, sub acest aspect, că potrivit fişei postului aprobată de preşedintele ANAF, directorul executiv adjunct avea atribuţii de  coordonarea, îndrumare şi control a activităţii serviciilor  repartizate şi de  dispunere a măsurilor care  să asigure elaborarea la termen şi de calitate a tuturor lucrărilor şi că simpla  afirmaţie a reclamantului, făcută prin acţiune şi însuşită de instanţa de  fond, conform căreia a purtat discuţii cu inspectorii privind modul nesatisfăcător  în care au întocmit actul de  control şi a restituit documentaţia nesemnată, dispunând totodată, completarea acestor acte în conformitate  cu dispoziţiile legale incidente în cauză, nu a fost susţinută, nu a fost dovedită şi nici suplinită prin vreun act scris şi nici prin declaraţii de martori.

Pe de altă parte, s-a precizat  de către recurentă că depoziţia martorului BA, luată în instanţă, este  contradictorie în raport de cea dată cu prilejul audierii în faţa comisiei de disciplină, şi care face dovada abaterii disciplinare a reclamantului, astfel că la aplicarea sancţiunii disciplinare s-au luat în considerare afirmaţiile martorului din faţa comisiei de disciplină.

În ceea ce priveşte temeiul emiterii ordinului a cărui anulare  s-a solicitat, s-a arătat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală că sancţiunea a fost aplicată  în baza  dispoziţiilor art.65 alin.(1), alin. (2) lit.j), alin. (3) lit.b) şi alin. (4) coroborate cu cele ale art.67 alin. (1)  din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Referitor la celelalte  aspecte reţinute  de instanţă şi invocate de reclamant, respectiv excepţia prescripţiei aplicării  sancţiunii şi cea a nulităţii actului de   control, s-a    solicitat de  către recurentă menţinerea dispoziţiilor cu privire la acestea, luate prin hotărâre atacată.

Recursul este nefondat.

Reclamantul BD, director executiv  adjunct  în cadrul Activităţii de Control Fiscal din Direcţia  generală a finanţelor publice a judeţului Argeş, a  fost sancţionat disciplinar, prin Ordinul nr.581 din 24 iulie 2006 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în temeiul prevederilor art.65 alin. (1), art.65 alin.(2) lit.j), art.65 alin.(3) lit.b), 65 alin.(4) şi art.67 alin.(1) din Legea nr.188/1999 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pe o perioadă de o lună, reţinându-se că persoana sancţionată nu a respectat prevederile art.44 alin. (1) şi (2) şi art.47 alin. (1) din Legea nr.188/1999, în sensul că nu a  valorificat actele de  control îndeplinite la SC CM SRL Piteşti, prin nesemnarea deciziei de impunere pentru debitele suplimentare  şi returarea Serviciului Control Fiscal 2, fără rezoluţie, a  actelor de  control şi a sesizării penale, fără a rezulta data acestei returări.

În cauză, în mod corect prin hotărârea atacată, pe baza probatoriului administrat, a fost admisă acţiunea şi pe cale de consecinţă s-a dispus anularea actului administrativ atacat, în condiţiile în care  s-a probat  că reclamantul nu a încălcat, cu vinovăţie, prevederile legale referitoare la îndatoririle sale de serviciu.

Raportul de inspecţie fiscală întocmit de inspectorii desemnaţi să efectueze inspecţia fiscală generală, corespunzător perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 noiembrie 2005 pentru impozitul pe profit şi perioadei 1 ianuarie 2001-31 octombrie 2005 pentru celelalte impozite şi taxe, precum şi decizia de impunere  fiscală prezentată, nu au fost  aprobate de reclamant, în mod verbal, cu o motivare obiectivă, constând în caracterul incomplet al  inspecţiei (numai pentru taxa pe valoarea adăugată şi cu stabilirea obligaţiilor fiscale prin estimare) şi în împrejurarea  că decizia de impunere fiscală a  fost emisă cu nerespectarea prevederilor legale (nu cuprindea  semnătura şefului de serviciu care  coordona Serviciul control Fiscal 2), astfel că măsura restituirii documentaţiei către inspectorii fiscali în vederea  completării actelor de  control şi impunere fiscală a fost luată cu temei legal.

Dispoziţiile date  funcţionarilor publici de  către  superiorii ierarhici pot fi formulate  nu numai în scris ci în egală măsură în formă verbală, o asemenea concluzie  rezultând  în mod  evident  din dispoziţiile art.44 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art.44 alin. (2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, funcţionarul public este obligat să se  conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici, iar potrivit dispoziţiilor art.44 alin. (3) teza 1 din acelaşi act normativ, funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea  dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale.

Mai mult, conform prevederilor art.44 alin. (3)  teza 2  din Legea nr.188/1999, funcţionarul public este obligat  să execute  o dispoziţie a superiorului ierarhic dacă aceasta este  formulată în scris, cu excepţia  cazului în care  aceasta este vădit ilegală.

Funcţionarul public are îndatorirea  să aducă la cunoştinţa superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia, astfel, de  situaţii.

În aceste  condiţii, reclamantul nu avea obligaţia, potrivit prevederilor legale citate mai sus dar nici potrivit reglementărilor cuprinse în fişa postului nr.55/2004 aprobată de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, invocată de recurentă, întocmirii  în scris a dispoziţiei de restituire a documentaţiei către inspectorii fiscali în vederea completării actelor de  control, ea fiind valabilă chiar luată  în forma verbală atâta timp cât  a fost  temeinic motivată.

Aşa fiind, reţinând  că în mod just instanţa de  fond a  anulat actul administrativ de sancţionare  disciplinară a acestuia ca nelegal şi că motivele de recurs sunt neîntemeiate, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Suspendarea cauzei pentru motive ce ţin de culpa părţii

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea introdusă la Tribunalul Bucureşti la data de 13 iunie 2005, S I, deţinut în Penitenciarul Bucureşti – Jilava a chemat în judecată Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând să se constate refuzul nejustificat al acestei pârâte de a-i soluţiona, în termenul legal, petiţia înregistrată sub nr. 2560 din 5 mai 2005.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin nesoluţionarea acelei cererii i s-au nesocotit mai multe drepturi constituţionale şi anume, dreptul la petiţionare, cel referitor la liberul acces la justiţie, inclusiv dreptul la asistenţă şi tratament medical.

Prin aceeaşi acţiune, el a cerut obligarea pârâtei să-i răspundă la petiţie, la recunoaşterea drepturilor pretinse precum şi la plata unor daune morale.

În termenul din 25 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal , investită cu soluţionarea cauzei ca urmare a sentinţei civile nr. 1181 din 7 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti- Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal , a pronunţat încheierea de suspendare a judecăţii conform art. 1551 din Codul de procedură civilă.

Din considerentele acestei încheieri rezultă că măsura suspendării a fost determinată de omisiunea reclamantului de a depune în dosar copia petiţiei nr. 2560 din 5 mai 2005 şi a înregistrării sale la autoritatea publică pârâtă.

Împotriva încheierii de suspendare reclamantul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit prima instanţă a dispus suspendarea judecăţii cauzei, ignorând atât situaţia în care el se află, anume aceea de deţinut, cât şi împrejurarea că petiţia la care nu a primit răspuns se află în posesia părţii adverse şi putea fi solicitată acesteia, în copie.

Motivul de recurs este întemeiat.

Potrivit art. 1551 din Codul de procedură civilă, atunci când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.

În speţă, cerinţele textului legal mai sus enunţat nu sunt îndeplinite, deoarece nu poate fi vorba de vina reclamantului SI de a fi împiedicat derularea firească a unui litigiu de contencios administrativ, în condiţiile în care el se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi a precizat în cuprinsul acţiunii introductive ca petiţia rămasă nesoluţionată se află în posesia autorităţii publice pârâte.

Deşi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 554/2004 stabilesc obligaţia reclamantului de a anexa la acţiune o copie după cererea la care nu a primit răspuns, instanţa sesizată, ţinând seama de situaţia specială în care acesta se găseşte, putea şi trebuia să solicite copia respectivă de la autoritatea publică pârâtă, ce deţine actul original, mai ales că la 25 octombrie 2006, era primul termen de judecată cu procedura completă.

Neprocedând în modul arătat şi suspendând cursul judecăţii în lipsa ambelor părţi, curtea de apel a pronunţat o încheiere nelegală, de natură a-l prejudicia pe recurentul-reclamant.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis şi încheierea atacată casată  cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă de fond.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Faptă anticoncurenţială. Sancţionare. Insuficienţa probelor. Consecinţe.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa civilă nr.981 din 3.05.2006 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal   a   respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC”CH”SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.

În motivarea sentinţei se reţine că reclamanta a solicitat, în principal anularea deciziei nr.94/2005, prin care a fost amendată cu suma de 313.218.312.660 lei (6% din cifra sa afaceri pe anul 2004), iar în subsidiar să se dispună reducerea amenzii, constatându-se că pârâta a efectuat o greşită individualizare a sancţiunii aplicate.

Instanţa de fond a constatat că decizia atacată este temeinică şi legală, deoarece atât reclamanta SC”CH”SA, cât şi celelalte două societăţi implicate, respectiv SC”L”SA şi SC”HR”SA, au încălcat dispoziţiile art.5 alin. (1) lit.a) din Legea concurenţei nr.21/1996, din analiza comportamentului acestor producători pe piaţa cimentului din România rezultând creşteri simultane sau la intervale nesemnificative ale preţurilor în perioada 2000 – trimestrul I 2004.

S-a argumentat, în considerentele sentinţei, că acest comportament paralel al societăţilor menţionate,  de stabilire a preţurilor de listă, nu poate fi justificat, în condiţiile investiţiilor efectuate cu  modernizarea unităţilor de producţie şi ale menţinerii unor cote de piaţă constante şi simetrice, decât prin existenţa unei înţelegeri între acestea, cu afectarea relaţiilor concurenţiale pe piaţa cimentului.

Instanţa de fond a mai reţinut că dovada schimbului de informaţii dintre producătorii de ciment o constituie existenţa unui înscris aparţinând preşedintelui în funcţie la acea dată al SC”HR”SA în care se menţionează că SC”L”SA „va reduce disconturile” şi „trebuie urmat cu foarte mare atenţie”.

S-a mai argumentat că o altă dovadă a comportamentului anticoncurenţial al reclamantei o reprezintă preluarea de către aceasta a controlului asupra societăţii TR SA Fieni singura care nu s-a aliniat   practicii  concertate  a  altor trei  producători investigaţi, prin preţuri cu o tendinţă descrescătoare începând cu anul 2001, astfel că fabrica a fost preluată de reclamantă, efectul imediat fiind creşterea preţului cimentului produs de aceasta cu 30%.

Din punct de vede procedural s-a reţinut că investigaţia s-a desfăşurat  în conformitate cu prevederile legale cuprinse atât în Legea nr.21/1996 cât şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Concurenţei, motivele de nulitate invocate de reclamantă fiind neîntemeiate.

Referitor la individualizarea sancţiunii instanţei de fond a constatat că aceasta s-a făcut corect în conformitate cu Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art.56 din Legea nr.21/1996, fiind aplicate procentele corespunzătoare pentru fiecare din elementele implicate, respectiv gravitatea faptei, durata încălcării şi circumstanţele atenuante.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta,    susţinând nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond  asupra existenţei pretinselor fapte anticoncurenţiale.

Se arată că graficele prezentate de echipa de investigaţie şi însuşite de instanţa de fond ca probă în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii au fost tendenţios întocmite, întrucât în încercarea de a se demonstra un  paralelism al preţurilor, se utilizează aceeaşi unitate de măsură pentru reprezentarea unor intervale de timp care variază între 2 zile şi 4 luni, iar redarea „la scară” a acestor grafice ar evidenţia că în realitate, preţurile nu au evoluat paralel, astfel cum susţine pârâta-intimată, ci au variat considerabil (în condiţiile în care însăşi autoritatea pârâtă recunoaşte, în cadrul întâmpinării, că o diferenţă de 10.000 lei la preţul unui sac de ciment este suficientă pentru a determina reorientarea clienţilor către un alt producător).

De asemenea, recurenta arată că nu au fost analizate apărările sale de fond privind existenţa unor importanţi factori economici care au stat la baza creşterii preţurilor stabilite de societate, şi anume: procesul inflaţionist (fenomen economic notoriu în perioada ce a făcut obiectul investigaţiei), creşterea preţurilor cimentului la nivel  mondial    (în  unele  ţări  cu până la 37% în perioada 2002 – 2004, în condiţiile unei inflaţii reduse în acele ţări) şi practicarea de către societate a unor preţuri mai reduse decât în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est. Totodată, nu s-a ţinut seama de diferenţele dintre preţurile nete (efective, rezultate în urma aplicării disconturilor) practicate de fiecare societate, fiind aproape imposibil de realizat o coordonare a comportamentului concurenţial prin acordarea discount – urilor, acestea rămânând constante la acelaşi producător timp de un an şi variind de la un producător la altul.

În legătură cu faptele anticoncurenţiale reţinute de prima instanţa, recurenta susţine că în mod nelegal şi cu depăşirea limitelor sesizării a fost reţinută „existenţa unei înţelegeri între societăţile producătoare de ciment de a menţine cote de piaţă egale, cu afectarea relaţiilor concureţiale…”. Ori, nici Raportul de Investigaţie, nici Deciziile nu au reţinut încălcarea  art.5 alin. (1) lit.c) din Legea concurenţei, care se referă la înţelegeri asupra cotelor de piaţă, ci încălcarea doar a art.5 alin.(1) lit.a) din aceeaşi lege.

În fine, recurenta arată că sub aspect probatoriu instanţa de fond nu a ţinut seama că elementele invocate de pârâta-intimată nu îndeplinesc condiţiile legale şi sunt lipsite de orice concludenţă. Astfel, nu poate fi reţinută ca relevantă o notă personală a preşedintelui SC”HR”SA, prin care acesta face presupuneri asupra comportamentului viitor şi incert al concurenţilor şi îşi propune să urmărească (supravegheze) majorările de preţuri ale SC”L”SA – comportament normal într-o economie de piaţă concurenţială.  Se subliniază, de către recurentă, că nici una din societăţi nu a efectuat vreo modificare de preţuri la datele menţionate în document sau în preajma datelor menţionate şi, în plus, nu rezultă în nici un fel vreun schimb de informaţii în care ea să fie implicată. Pe lângă faptul că menţiunile cuprinse în document sunt confuze  şi  documentul emană de la terţă societate, acesta nu este nici datat, astfel ca societatea-reclamantă să poată face unele aprecieri legate de contextul şi semnificaţia redactării înscrisului.

În aceeaşi ordine de idei, a probelor pe care se sprijină soluţia primei instanţei, recurenta susţine totala lipsă de concludenţă a preluării controlului asupra societăţii R Fieni, operaţiune aprobată de Consiliul Concurenţei, faţă de fapta anticoncurenţială reţinută, creşterea preţurilor cimentului produs de această societate fiind consecinţa firească a schimbării acţionariatului şi a aplicării politicii de preţuri a acestuia.

Recursul este fondat.

În mod greşit s-a apreciat, fără dovezi concludente, că există o încălcare a art.5 alin. (1) lit.a) din Legea concurenţei 21/1996, săvârşită de   SC”CH”SA.

Astfel, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile autorităţii pârâte, în sensul că societatea a participat la un cartel de fixare a preţurilor pe piaţa cimentului, sub forma unei practici concertate de stabilire a preţurilor de listă, fără a verifica apărările reclamantei cu privire la existenţa unor intervale de timp semnificative între creşterile practicate de SC”C” SA  şi cele practicate  de alte societăţi şi nici  apărările privind motivaţiile economice care au determinat creşterile de preţ, dintre acestea cele mai  evidente fiind rata inflaţiei în perioada investigată şi creşterea preţurilor la ciment pe plan internaţional. În cadrul graficelor efectuate s-au consemnat şi intervale de timp de patru luni la care producătorii au efectuat modificări, ceea ce înlătură în bună parte concluzia paralelismului , fiind vorba şi de un caracter sezonier al acestei industrii.

Distinct însă de existenţa unor creşteri de preţuri, pentru a se reţine încălcarea prevederilor art.5 lit.a) din Legea concurenţei nr.21/1996 ar fi fost esenţialmente necesar să se facă dovada participării SC”CH” SA  la o înţelegere (expresă sau tacită) ori o practică concertată (coordonată), a două sau mai multe societăţi.

Conform speţelor „A Ahlstrom Osakeyhtio şi alţii contra Comisiei  Europene” şi Italiana Vetro SpA Fabrica Pisana SpA şi PPG Vernante Pennitalia SpA contra Comisiei Europene”, într-o piaţă de oligopol (cum este şi cazul pieţei pe care activează SC”CH” SA ) concurenţii pot să-şi adapteze inteligent comportamentul în funcţie de condiţiile pieţei, revenind autorităţii de concurenţă sarcina să demonstreze pe bază de probe şi argumentat de ce nu ar fi plauzibile alte explicaţii ce ar putea sta la baza creşterii preţurilor pe piaţa respectivă, astfel încât să rezulte fără dubiu că  doar existenţa unor practici  concertate poate să fie o astfel de justificare.

În speţa dedusă judecăţii proba considerată cea mai puternică, existenţa unui înscris, este departe de a fi probat „fără dubiu” participarea la o înţelegere expresă sau tacită, fiind vorba de un document olograt nedatat, nesemnat, cuprinzând însemnări prescurtate în limba engleză despre creşteri de preţuri la societăţile concurente, la date scrise astfel: „June 30” sau „June 28”. Nu s-a făcut dovada unor creşteri de preţuri legate de acele date şi nu există nici un indiciu că SC”CH” SA  ar fi furnizat astfel de date autorului documentului (notei), care era la acea dată preşedintele SC”HR”SA.

Un astfel de înscris nu poate fi opus reclamantei-recurente, care nu a participat  în nici un fel la redactarea lui şi relevă informaţii eliptice, a căror sursă şi semnificaţie doar autorul le poate cunoaşte.

Celelalte fapte reţinute în sentinţă ca bază a unor prezumţii – respectiv menţinerea unor cote de piaţă constante şi achiziţionarea de către reclamantă a SC”T” SA – nu pot fi  considerate ca elemente ale unui comportament anticoncurenţial, în lipsa unor dovezi de participare la  o înţelegere expresă sau tacită a societăţii.

Recursul a fost admis.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act propus ca probă într-un litigiu. Solicitarea comunicării. Caracterul refuzului.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa civilă nr.2038 din 27 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr.7898/1/2005, a fost admisă în parte acţiunea numitei MA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), fiind  obligată aceasta să soluţioneze cererea nr.279 din 6 ianuarie 2005, în sensul comunicării clauzei sociale din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.1472 din 7 decembrie 1997, încheiat de Fondul Proprietăţii de Stat (în prezent AVAS) cu societatea K.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele materiale şi morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat pârâtei,  recomunicarea unor copii ale clauzelor sociale din contractul mai sus menţionat, pe motiv că cele depuse de pârâtă într-un alt litigiu au fost sustrase de la dosar, primind răspunsul că actul solicitat a fost transmis în copie la dosarul nr.3001/2003 al Tribunalului Bucureşti, astfel încât o nouă copie poate fi transmisă numai la cererea instanţei.

A apreciat instanţa că reclamanta are nevoie de acea copie pentru a-şi formula apărările într-un litigiu aflat pe rol şi că apărările pârâtei în sensul că nu poate furniza informaţii dintr-un contract fără acordul părţilor acestuia – pe temeiul art.5 din O.G. nr.25/2002 – dovedesc o conduită contradictorie în raport cu răspunsul la cererea reclamantei.

A considerat instanţa că solicitarea clauzelor sociale nu ţine de secretele comerciale şi de afaceri, iar art.5 din O.G. nr.25/2002 nu se poate invoca în speţă deoarece se referă la astfel de secrete care trebuie respectate în legătură cu utilizarea rezultatelor unei analize şi ale controlului post-privatizare.

A constatat instanţa că refuzul AVAS este nejustificat şi îi încalcă reclamantei interesul legitim (întrucât la data încheierii contractului reclamanta era angajata S.C. „K” SA) obligaţia autorităţii fiind de a asigura informarea cetăţenilor asupra problemelor de interes personal, prevăzută de art.31 alin. (2) din Constituţie care conferă reclamantei un drept corelativ.

Asupra cererii de acordare a daunelor materiale şi morale, instanţa a constatat că, deşi reclamanta nu a mai susţinut-o după precizarea temeiului acţiunii, a exprimat totuşi renunţarea la acest capăt de cerere sub condiţie suspensivă, iar condiţia nu s-a realizat (pârâta nu a depus la dosar clauzele sociale), astfel încât instanţa trebuie să se pronunţe.

Instanţa a respins cererea, reţinând că reclamanta nu a dovedit prejudiciul moral şi pe cel material pe care le-a suferit, iar pârâta a răspuns cererii reclamantei în sensul că are intenţia de a da curs solicitării ei.

I. Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recurs reclamanta, criticând sentinţa pentru respingerea cererii de obligare a pârâtei la daune materiale şi morale.

În motivarea cererii se arată:

– că AVAS trebuia să urmărească dacă societatea K SA a dus la îndeplinire clauzele contractului de vânzare-cumpărare a societăţii „I” în special „obligaţiile cumpărătorului” şi „clauzele sociale” ataşate contractului;

– că societatea sus menţionată nu a dus la îndeplinire şi în mod nelegal i-a desfăcut reclamantei contractul individual de muncă, iar AVAS trebuia să ia atitudine şi să clarifice drepturile pe care reclamanta le obţinuse ca salariat în urma negocierilor sau să-i comunice reclamantei aceste clauze pentru a-şi valorifica singură drepturile;

– că refuzul AVAS de a-i înainta aceste clauze sociale i-a cauzat o pagubă materială de 500 de milioane de lei reprezentând pierderea contractului individual de muncă şi salariile aferente;

– că, deşi prin sentinţa din 27 septembrie 2006 AVAS a fost obligată să-i comunice clauzele sociale, la 26 octombrie 2006 când s-a prezentat la sediul acesteia a refuzat să i le înainteze, înşelând-o premeditat cu un extras din capitolul „obligaţiile cumpărătorului” de la altă unitate K.

Recursul nu se fondează, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele care urmează:

1. În fapt, reclamanta este nemulţumită pentru că, după privatizarea S.C. „I” S.A. Bucureşti a fost concediată de către angajator prin desfacerea contractului individual de muncă.

Măsura a fost contestată de reclamantă şi face (sau a făcut) obiectul unui litigiu de muncă pe rolul Tribunalului Bucureşti în dosarul nr.3001/2003.

Reclamanta consideră că, neavând ca probă în acel dosar „clauzele sociale” anexă la contractul de privatizare, nu a putut să înlăture măsura desfacerii contractului individual de muncă şi să obţină salariile cuvenite .

Daunele materiale solicitate reprezintă, în opinia recurentei, chiar aceste salarii şi reparaţia măsurii de desfacere a contractului de muncă.

Pretenţiile sunt neîntemeiate, câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în litigiul de muncă, din care să rezulte explicit că respingerea acţiunii sale s-a datorat nedepunerii „clauzelor sociale” de către AVAS.

2. În cauza de faţă, reclamanta a solicitat obligarea AVAS la daune ca cerere accesorie la refuzul de a i se comunica „clauzele sociale”, aşadar pentru neîndeplinirea unei cereri cu caracter pur formal.

Ca urmare, criticile recurentei privind neîndeplinirea de către AVAS a obligaţiilor post-privatizare nu au legătură cu obiectul cauzei deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât sindicatul existent în cadrul societăţii „I”, iar nu AVAS este reprezentantul legitim al salariaţilor în raporturile cu patronatul.

II. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâta AVAS invocând dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă şi arătând că nu este vorba de „un refuz nejustificat” din partea sa, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nu reprezintă o informaţie de interes public, iar reclamanta, nefiind parte în contract, nu are un drept de a deţine o copie a contractului.

Arată recurenta că i-a comunicat reclamantei la 2 noiembrie 2006 două file reprezentând „adresa” şi „clauza 8.3”, iar aceasta, deşi recunoaşte că le-a primit, pretinde că ele „nu stipulează drepturile salariaţilor” şi că AVAS refuză să-i soluţioneze cererea.

Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi modificată în sensul de a respinge şi primul capăt de cerere din acţiune, în temeiul art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:

Refuzul reclamat de petentă prin acţiune, pe temeiul art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004 nu este unul nejustificat.

Copia „clauzelor sociale” din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii „I” a fost propusă ca probă de către reclamanta din cauza de faţă într-un litigiu de muncă în care are (sau avea) calitatea de reclamantă şi unde susţinea nelegalitatea desfacerii contractului individual de muncă. Instanţa investită cu cererea – Tribunalul Bucureşti – a admis proba şi a solicitat comunicarea înscrisului de către AVAS. Aceasta s-a conformat, iar actul a fost trimis la dosar pentru termenul din 29 septembrie 2003 în dosarul nr.3001/2003 .

Reclamanta, la 6 ianuarie 2005 solicită direct AVAS să-i comunice ei personal copia „clauzelor sociale”, iar refuzul acestei autorităţi, comunicat cu adresa nr.2698 din 7 februarie 2005, este motivat de situaţia că şi-a îndeplinit o dată obligaţia impusă de Tribunalul Bucureşti, o nouă comunicare urmând să facă numai la solicitarea acestei instanţe.

Motivaţia refuzului este pertinentă şi – nefiind o expresie a abuzului de putere – este şi legală.

Fiind vorba de probe într-un dosar – în care AVAS nu era parte – era firesc ca deţinătoarea actului să pretindă o cerere formală a instanţei de judecată, cu atât mai mult cu cât acele informaţii nu erau de interes public.

Reclamanta, după primirea acestui răspuns de la AVAS, avea dreptul procesual de a solicita instanţei – Tribunalul Bucureşti – să revină la AVAS pentru recomunicarea înscrisului probator.

Ea a ales însă calea reclamaţiei în contenciosului administrativ pentru obţinerea unei probe pentru care avea calea legală în cadrul litigiului de muncă. Acest exerciţiu al dreptului de petiţionare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 este însă abuziv, analizat fiind sub incidenţa art.723 Cod procedură civilă.

În realitate, reclamanta a luat cunoştinţă de extrasul din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.1473/1997 „Obligaţiile şi garanţiile cumpărătorului” – punctul 8.3, dar contestă faptul că acest extras ar reprezenta „clauzele sociale”, fiind încredinţată că există alte dispoziţii contractuale „oculte” privind protecţia socială la care s-a angajat cumpărătorul şi pe care nu le-ar fi respectat.

Or, după cum rezultă din adresa AVAS către Tribunalul Bucureşti la dosarul nr.3001/2003, aceeaşi copie-extras înmânată reclamantei a fost comunicată şi instanţei în litigiul de muncă.

În fine, se cuvine a constata că, după pronunţarea sentinţei în cauza de faţă, AVAS a comunicat intimatei-reclamante copia extras a „clauzelor sociale” şi anume punctul 8.3 din contract (fila 18 dosar) pe care reclamanta însăşi l-a depus în cauza de faţă, împreună cu întâmpinarea la recursul AVAS.

Pentru aceste motive, recursul reclamantei a fost respins, iar recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinţei civile nr.2038 din 27 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admis, sentinţa fiind modificată, în sensul respingerii capătului de cerere al acţiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la soluţionarea cererii nr.279 din 6 ianuarie 2005.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Denunţarea ca practică anticoncurenţială. Procedură de soluţionare.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Notă: Instanţa a avut în vedere Legea nr. 21/1996, legea concurenţei, în forma republicată în M.Of nr. 742 din 16/08/2005.

Prin cererea formulată la 21 aprilie 2005, reclamanta S.C. PA. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând anularea adresei nr.1017 din 28 martie 2005, constatarea faptului că plângerea nr. RS-240 din 7 decembrie 2004  intră sub incidenţa Legii nr.21/1996 şi obligarea pârâtului să soluţioneze reclamaţia printr-o decizie.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, soluţia dată de Consiliul Concurenţei plângerii este nefondată, deoarece erau sesizate fapte anticoncurenţiale.

Pârâtul a reţinut în mod greşit că nu este competent şi că se aplică dispoziţiile legii concurenţei, deşi inspectorul de concurenţă a solicitat informaţii şi date, acest lucru ducând la concluzia că în urma examinării şi-a constatat competenţa.

Actul emis este nelegal şi prin prisma modului  prin care pârâtul  a înţeles să îşi îndeplinească atribuţiile în procedura de soluţionare a plângerii.

Pârâtul a formulat, întâmpinare prin care a ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât răspunsul dat nu reprezintă un act administrativ în sensul  Legii nr.554/2004, nefiind  menţionat la art.2 lit.a).

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr.833 din 6 aprilie 2006, pronunţată în Dosar nr.13393/2/2005 ( D.1419/2005) Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea reclamantei a anulat adresa nr.1017 din 28 martie 2005 a obligat pârâtul să procedeze la soluţionarea plângerii nr.RS – 240 din 7 decembrie 2004 prin emiterea unei decizii, a obligat pârâtul la 2380 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că, susţinerea pârâtului în sensul că adresa emisă în temeiul art.40 alin. (3) din Legea nr.21/1996 republicată nu ar fi act administrativ nu poate fi reţinută.

Aprecierea pârâtului reprezintă un act de putere, un act administrativ cu caracter individual dat în aplicarea art.40 alin.(3) din Legea nr.21/1996 republicată, de natură a stinge un raport juridic  substanţial, întrucât pârâtul  se declară necompetent să se pronunţe cu privire la unele fapte învederate că ar fi anticoncurenţiale şi deci răspunde cu caracter definitiv plângerii formulate, fiind îndeplinite condiţiile art.2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.554/2004.

Pe fondul cauzei,  instanţa de fond a reţinut că, este greşită aprecierea pârâtului cu privire la necompetenţa acestuia.

În opinia instanţei de fond, deşi pârâtul a apreciat că faptele semnalate nu intră în competenţa sa, se face o analiză a situaţiei de fapt ajungându-se la concluzia că situaţia prezentată s-a creat ca urmare a unei dispute între S.C. PA. SA, Consiliul Judeţean Cluj şi RA Aeroportul Cluj cu privire la proprietatea asupra suprafeţei de teren de 8985 mp pe care sunt amplasate depozitele de carburanţi ale reclamantei, fără să răspundă însă de ce faptele sesizate nu reprezintă abuz de poziţie dominantă, de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile art.6 lit.a), c) şi d) precum şi dispoziţiile art.9 alin.(1) lit.a) şi b) din lege, în ceea ce priveşte Consiliul Judeţean Cluj şi de ce nu reprezintă suficiente temeiuri pentru pornirea unei investigaţii.

Şi în această situaţie, conform art.40 alin. (2) din  Legea nr.21/1996 republicată, Consiliul Concurenţei trebuia să emită o decizie de respingere pe care trebuia să o comunice, în scris, autorului,  cu precizarea motivelor în termen de 30 de zile  de la înregistrarea cererii sau a plângerii, decizia de respingere fiind precedată de ascultarea  argumentelor reclamantului în faţa  Comisiei Consiliului Concurenţei care coordonează compartimentul de specialitate implicat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul, invocând prevederile art.304 pct.9 C. proc.civ.

Instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut că situaţia descrisă de autoarea plângerii putea face obiectul unei analize întrucât, în opinia sa, faptele sesizate prin plângere constituiau un abuz de poziţie dominantă, ceea ce impunea Consiliului Concurenţei să stabilească dacă s-au produs fapte cu caracter contravenţional sancţionate de legea concurenţei.

Eroarea instanţei de fond constă în faptul că nu a înţeles că remiterea unei adrese reprezintă o opţiune pe care legiuitorul a pus-o la dispoziţia Consiliului Concurenţei.

Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că autoritatea de concurenţă a fost abilitată de lege să soluţioneze o plângere printr-un simplu răspuns, dacă constată că faptele relatate în plângere nu cad sub incidenţa prevederilor Legii concurenţei.

La primirea unei plângeri, denunţând, respectiv acuzând o practică anticoncurenţială, Consiliul Concurenţei este obligat să procedeze conform art.40 alin. (1), respectiv, examinează dacă plângerea prezintă  suficient temei de fapt şi de drept pentru a justifica dispunerea  pornirii unei investigaţii. După caz, Consiliul Concurenţei fie va deschide o investigaţie pe baza unui ordin emis de Preşedintele instituţiei, fie va emite o decizie motivată de respingere a plângerii, fie va  remite o simplă adresă de comunicare, precum şi faptele  relatate în plângere nu intră sub incidenţa legii concurenţei.

Din analiza  dispoziţiilor art.40 din lege, rezultă că  instanţa de fond nu a interpretat corect aceste prevederi legale, neavând în vedere faptul că art. 40  oferă recurentului-pârât trei alternative de soluţionare a plângerii.

Sub aspectul fondului plângerii, recurenta apreciază că faptele prezentate nu sunt anticoncurenţiale.

În ceea ce priveşte refuzul prelungirii contractelor nr.15, 16, 17 din 27 martie 2000,  încheiate între S.C. RF SA şi RA Aeroportul Cluj,  consideră că obiectul nemulţumirii reclamantei rezidă în unele neînţelegeri strict de ordin comercial, întrucât privesc raporturile contractuale de prestări servicii şi de închiriere dintre reclamantă şi RA Aeroportul Cluj

În ceea ce priveşte nemulţumirea reclamantei în legătură cu impunerea de către Consiliul Judeţean Cluj, în scopul închirierii a unei suprafeţe de teren minime care, în situaţia reclamantei, excede  interesului său comerciale de exploatare, reclamanta nu face dovada că s-a adresat cu plângere la  Consiliul Judeţean Cluj, potrivit Legii nr.554/2004.

În ceea ce priveşte refuzul de prelungire a contractelor comerciale la care reclamanta face referire, rezultă că în speţă este vorba de o dispută referitoare la renegocierea unor contracte, iar faptul că reclamanta a încheiat contractele respective fără a se asigura  de o clauză fermă de prelungire a duratei contractelor în condiţiile contractate iniţial, se regăseşte în riscul comercial al reclamantei

În situaţia în care reclamanta avea convingerea că prevederile contractate îi confereau dreptul la o prelungire automată a contractelor, aceasta avea la dispoziţie calea acţiunii judecătoreşti.

Reclamanta s-a considerat discriminată prin aceea că RA  Aeroportul Cluj şi Consiliul Judeţean Cluj au încheiat contracte cu alţi agenţi economici  cu activităţi concurente,  însă nu a nominalizat acei agenţi economici  şi nu a făcut dovada pretinsei discriminări.

De asemenea,  în eventualitatea  pretinsei discriminări, reclamanta avea la dispoziţie calea acţiunii judecătoreşti.

Din plângerea formulată rezultă că reclamanta nu se referea la o „piaţă” ci numai la  gestionarea unor active – bunuri imobile, situate în incinta Aeroportului Cluj.

Neînţelegerile contractuale, fiind izvorâte din executarea şi  interpretarea clauzei de prelungire a raportului contractual, nu pot fi calificate ca fapte pedepsite de legea concurenţei, deoarece, pe de o parte., nu se regăsesc în practicile anticoncurenţiale prevăzute de art.5 şi 6, iar pe de altă parte, nu sunt întrunite elementele constitutive de contravenţie prevăzute la art.51 alin.(1) lit.a) din Legea nr.21/1996, republicată.

Sub aspect procedural, recurentul apreciază ca fiind eronată poziţia intimatei-reclamante deoarece aceasta nu s-a conformat solicitării de a prezenta informaţii suplimentare.

Intimata-reclamantă S.C. PA SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Adresa nr.240/13 ianuarie 2005, deşi reprezintă un act administrativ jurisdicţional, a îmbrăcat în mod eronat haina juridică a unui înscris act administrativ.

Procedura audierii a fost încălcată de către recurentă.

Sub aspectul fondului cauzei, recurentul se face culpabil pentru nerespectarea procedurii  plângerii reglementate de art.40 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată.

Recursul este fondat.

Prin adresa nr.RS- 240/13 ianuarie 2005, recurentul a comunicat intimatei că plângerea formulată de către aceasta  nu intră în competenţa Consiliului Concurenţei.

Recurentul-pârât a concluzionat, prin aceeaşi adresă,  că disputa dintre reclamantă, pe de o parte, şi Consiliul Judeţean Cluj şi RA Aeroportul Cluj, pe de altă parte, cu privire la proprietatea asupra unui teren  este de competenţa instanţei de judecată.

Prin adresa nr.1017 din 28 martie 2005,  Consiliul Concurenţei şi-a menţinut punctul de vedere în sensul că „aspectele semnalate nu intră în sfera de competenţă a acestuia”.

Refuzul recurentei-pârâte de a da curs plângerii reclamantei reprezintă un act de putere, un act administrativ individual ce poate fi atacat în contencios administrativ, cum bine a precizat instanţa de fond.

Actul atacat nu este administrativ- jurisdicţional. Nici procedura prevăzută de art.40 din  Legea nr.21/1996  republicată, nu este administrativ-jurisdicţională, ci administrativă, întrucât Consiliul Concurenţei este definit ca o autoritate administrativă şi nu administrativ-jurisdicţională.

Instanţa de fond a apreciat că, în ipoteza în care reclamanta a invocat abuzul de poziţie dominantă săvârşit de RA Aeroportul Cluj SA şi Consiliul Judeţean Cluj, Consiliul Concurenţei era obligat să se pronunţe prin decizie, deoarece aceste fapte intră în competenţa şi sfera de analiză a acestei autorităţi.

Interpretarea dată de instanţa de fond este eronată.

Potrivit art.40 din Legea nr.21/1996 : „La primirea unei cereri sau plângeri denunţând, respectiv acuzând o practică anticoncurenţială, Consiliul Concurenţei examinează dacă aceasta prezintă suficient temei de fapt ori de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigaţii.

Dacă cererea sau plângerea nu  prezintă suficiente temeiuri pentru a justifica pornirea unei investigaţii, Consiliul Concurenţei o respinge, comunicând decizia, în scris, autorului, cu precizarea motivelor  în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii Decizia de respingere va fi precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în faţa  Comisiei Consiliului Concurenţei care coordonează compartimentului de specialitate implicat.

În cazul în care cererea sau plângerea înaintată nu cade sub incidenţa prezentei legi, Consiliul Concurenţei va răspunde în scris, în termenele prevăzute prin legi speciale.

Din analiza răspunsului comunicat de către recurent la plângerea intimatei, rezultă că nu sunt îndeplinite  prevederile art.40 alin.(1) şi (2) din Legea nr.21/1996 republicată, faptele prezentate nu  pot fi calificate drept anticoncurenţiale.

Plângerea înaintată nu cade sub incidenţa Legii nr.21/1996 republicată, deşi reclamanta a susţinut contrariul, Consiliul Concurenţei  nu este ţinut de interpretarea dată de persoanele care formulează plângere, neputând  încadra la alin. (1) şi (2) ale art.40 orice cerere care se pretinde a denunţa fapte anticoncurenţiale.

În speţă, nu era necesară declanşarea unei investigaţii, fiind aplicabile prevederile art.40 alin. (3) cererea Consiliului Concurenţei, la care reclamanta nu a răspuns, prin care se solicitau date suplimentare, neputând duce la o altă concluzie.

Consiliul Concurenţei a ajuns la o concluzie bine fundamentată, reţinând că faptele descrise de către reclamantă nu reprezintă fapte anticoncurenţiale.

În atare situaţie, Consiliul Concurenţei nu era obligat să dea o decizie de respingere în temeiul art.40 alin. (2) din Legea nr.21/1996 republicată, deoarece numai din descrierea pretinsei fapte anticoncurenţiale se putea observa că natura litigiului este  pur administrativ nu comercial, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Soluţia instanţei de fond apare astfel ca fiind greşită, recurentul alegând bine calea procedurală  prevăzută de art.40 alin. (3)  şi nu  cea prevăzută de art.40 alin. (2) din lege.

Astfel nu era necesară procedura audierii şi nici cea a declanşării investigaţiei.

Pe fondul plângerii, din analiza cuprinsului acesteia, rezultă că neînţelegerile sunt de natură comercială,  părţile având încheiate contracte de prestări servicii şi de locaţiune.

Împotriva actelor administrative emise de către Consiliul Judeţean Cluj, reclamanta trebuie să se adreseze instanţei de contencios administrativ, conform Legii nr.554/2004.

În consecinţă, fiind îndeplinite prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, urmează ca în temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 şi art.312 alin. (1) teza I Cod procedură civilă, să se dispună admiterea recursului.

În temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 şi art.312 alin. (3) C. proc.civ., sentinţa recurată a fost casată şi pe fond, acţiunea formulată de reclamanta S.C. PA SA Otopeni, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persoana vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept. Plângere prealabilă. Momentul de la care curge termenul în care poate fi introdusă.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 12852/300/2005 din data de 06.12.2005, reclamanţii IE şi IMR au chemat în judecată pe pârâţii SC I SRL Slobozia şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr.0385/21.10.1998, emis de ministerul pârât.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de succesori ai defunctei IE, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de 47 ha baltă şi 3 ha intravilan, conform hotărârii nr.37/I din 30 noiembrie 2000, a Prefecturii Judeţului Ialomiţa – Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, la data de 14.01.2001, fiind întocmit procesul-verbal de punere în posesie.

Au mai arătat că, prin sentinţa civilă nr.727/23.06.2005 a Judecătoriei Urziceni, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată să emită titlul de proprietate pentru suprafaţa de 3 ha, validată prin hotărârea nr.37/I/30 noiembrie 2000, dar în urma cererii de executare, instituţia Prefectului Judeţului Ialomiţa a transmis documentaţia Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa, care la data de 3.11.2005 le-a comunicat existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societăţii pârâte.

La termenul din 03.05.2006, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor formulată de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ialomiţa  conform art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin sentinţa nr.975/03.05.2006, Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.

Totodată, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut, că reclamanţii nu au formulat plângere prealabilă în termenul de prescripţie de 6 luni de la data emiterii actului administrativ, prevăzut de art.7 alin. (7) din Legea nr.554/2004.

Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamanţi pentru motive pe care le-au încadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de fond este greşit, întrucât ipoteza prevăzută de legiuitor în art.7 alin.(7) din Legea nr.554/2004 are în vedere efectuarea procedurii prealabile cu depăşirea termenului de 30 de zile, în cadrul termenului de 6 luni, doar pentru situaţiile în care persoanei vătămate i s-a comunicat actul administrativ atacat, dar pentru motive temeinice efectuează procedura după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de art.7 alin.(1).

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că pentru terţii cărora actul administrativ unilateral nu le-a fost comunicat, termenul de 30 de zile pentru formularea procedurii prealabile curge de la momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă de existenţa actului.

În cazul de faţă, potrivit susţinerilor lor, recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea  SC I SRL la data de 03.11.2005, când, prin adresa nr.4001, Oficiul  de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa le-a comunicat că nu le poate fi eliberat titlul de proprietate întrucât pe acelaşi amplasament este înscris  certificatul de atestare menţionat.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţii-reclamanţi, ţinând seama şi de prevederile art.4031 Cod procedură civilă Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se  consideră vătămată într-un drept al său ori  într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În temeiul art.7 alin.(7) din aceeaşi lege, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alineatul (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului .

Termenul de 6 luni a fost calificat expres de legiuitor ca fiind de prescripţie.

Este adevărat că recurenţii-reclamanţi au calitatea de terţi în raport cu actul administrativ individual în discuţie, fiind îndreptăţiţi să introducă plângerea prealabilă din momentul în care au luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, potrivit art.7 alin.(3) din Legea nr.554/2004.

Şi în această ipoteză operează însă limitele termenului de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de art.7 alin.(7), necesitatea instituirii unui astfel de termen de prescripţie izvorând din considerente legate de respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că potrivit art.109 alin. (2) C.proc.civ. în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile, în condiţiile prevăzute de legea specială.

Această prevedere legală, corelată cu dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004, conduce la concluzia că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege atinge inadmisibilitatea acţiunii.

Constatând astfel că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.7 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art.312 alin. (1) C.proc.civ.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea ei unei alte secţii aparţinând aceleiaşi instanţe. Caracterul încheierii. Inadmisibilitatea atacării acesteia separat de fondul cauzei.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2006, pronunţându-se asupra excepţiei competenţei funcţionale a secţiei invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, a dispus scoaterea cauzei având ca obiect acţiunea reclamantei S.C. CIT SA de pe rolul acestei secţii şi înaintarea ei unei secţii Comerciale a aceleiaşi Curţi de Apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art.45 din O.U.G. nr 51/1998, privind valorificarea unor active bancare, modificată şi completată prin O.U.G. nr 23/2004, republicată, cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art.38 sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul său, după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.

În raport de atribuţiile Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi de sfera de aplicare a procedurii de executare silită reglementată de această ordonanţă, instanţa a reţinut că raportul dedus judecăţii este unul comercial.

În speţă, reclamanta societatea comercială a contestat adresa GC/24953/20 iunie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – Direcţia Generală Executări Silite şi Licitaţii prin care a fost înştiinţată că, urmare a nerespectării condiţiilor şi termenelor în care s-au acordat înlesniri la plată prin Convenţia de acordare a înlesnirilor la plată a obligaţiilor la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, facilităţile au fost anulate, astfel încât se continuă executarea.

Chiar dacă reclamanta a solicitat şi anularea acesteia din urmă adrese şi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, în esenţă, în cauză începuse procedura de executare silită în temeiul O.U.G. nr 51/98, republicată, pentru două creanţe, una fiscală şi una bancară, ce au format obiectul unei convenţii de eşalonare,  convenţie anulată unilateral de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, astfel încât această măsură poate forma obiectul unei contestaţii la executare.

În contextul în care debitorul sumelor pentru care s-a început executarea silită este o societate comercială, chiar  dacă una dintre creanţe este o creanţă bugetară de asigurări sociale, executarea silită pornită de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 şi implicit contestaţiile la executare nu sunt  de competenţa instanţelor de contencios – administrativ, ci a instanţelor specializate în judecarea litigiilor legate de aplicarea acestei ordonanţe, respectiv secţia comercială a Curţii de Apel Bucureşti.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, apreciind că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât actele a căror anulare s-a solicitat au fost emise de o autoritate a administraţiei publice centrale pentru sume ce reprezintă obligaţii fiscale datorate către bugetul fondului naţional unic de asigurări de sănătate, astfel încât, în temeiul art.10 din Legea nr. 554/2004 şi art.45 din O.U.G. nr. 51/1998,  competenţa de soluţionare a cauzei revenea secţiei de contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Bucureşti.

La termenul de judecată din 9 ianuarie 2007, în considerarea dispoziţiilor  art.316, coroborat cu art.298 şi 136 Cod proc. civ. instanţa a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie  pusă în discuţia părţilor la acelaşi termen.

Pronunţându-se asupra acestei excepţii, în condiţiile art.137 Cod proc. civ. Înalta Curte constată că este întemeiată. Astfel, în conformitate cu prevederile art.299 alin. (1) Cod proc. civ. pot forma obiect al recursului numai hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, dispoziţiile art.282 alin. (2) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Prin urmare raportat la această trimitere realizată de textul de primă referinţă în ceea ce priveşte recursul, încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul, afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

În speţă prin încheierea atacată s-a examinat doar regularitatea formală a sesizării  secţiei de contencios administrativ şi fiscal, prin prisma competenţei funcţionale a acesteia, dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea ei unei secţii comerciale.

Soluţia astfel adoptată nu echivalează  cu o dezinvestire a instanţei prin declinarea competenţei pentru a putea fi atacată în condiţiile art.158 alin.(3) Cod proc. civ. întrucât necompetenţa nu poate viza decât instanţele, ca entităţi juridice de sine stătătoare, iar nu structurile interne ale acestora.

Reţinând aşadar că încheierea din discuţie are caracterul unei încheieri premergătoare, atacabilă numai odată cu fondul, în condiţiile art.316 coroborate cu art.299 şi art.282 alin. (2) Cod proc. civ. Înalta Curte a respins recursul declarat împotriva acesteia ca inadmisibil.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act administrativ. Acţiune în contencios administrativ. Termen de prescripţie.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău MD a chemat în judecată Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru ca instanţa să dispună: anularea Ordinului 4156/1.06.2006 de eliberare din funcţie emis de Ministerul Educaţiei, obligarea Inspectoratului Şcolar Neamţ să solicite reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Colegiului Naţional „ŞM”, obligarea M.E.C. să emită ordinul de reintegrare în funcţie şi plata drepturilor salariale.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat că Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ i-a acordat calificativul „nesatisfăcător” prin decizia nr.2833/23.12.2005, decizie pe care a atacat-o în instanţă, iar prin decizia nr.312 din 3.05.2007 a Curţii de Apei Bacău actul I.S.J. Neamţ a fost anulat.

Reclamantul a precizat că, deşi cauza privind anularea calificativului acordat se afla încă pe rolul instanţei, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ a înaintat către M.E.C adresa nr.309/2006 în baza căreia s-a emis Ordinul 4156/1.06.2006 prin care a fost eliberat din funcţia de director, ordin care face obiectul dosarului de fată.

Prin întâmpinarea formulată în dosar, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului a invocat: excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând că reclamantul nu s-a adresat autorităţii emitente, înainte de a se adresa instanţei, pentru revocarea actului administrativ atacat şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, acţiunea fiind formulată cu depăşirea termenului de un an, calculat de la data emiterii actului.

Aceleaşi excepţii au fost invocate prin întâmpinare şi de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ.

Prin sentinţa civilă nr.123 din 1 octombrie 2007, a Curţii de Apel Bacău, au fost respinse excepţiile invocate şi a fost admisă în parte acţiunea, fiind respins capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia de director.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că procedura prealabilă a fost îndeplinită de reclamant fiind depuse la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens.

Cu privire la excepţia de tardivitate invocată de pârâţi , s-a reţinut că în fapt a fost întrerupt cursul prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, până la soluţionarea irevocabila a litigiului privind decizia nr. 2833/2005, de acordare a calificativului act ce a stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcţie, astfel încât acţiunea reclamantului este exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele.

I. In motivarea recursului său, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Neamţ critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală arătând că:

–                 Instanţa a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii – invocată de pârât – şi a reţinut că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt pe perioada soluţionării acţiunii din dosarul nr.390/32/ 2007 al Curţii de Apel Bacău.

–                 Consideră recurentul că această concluzie este greşită întrucât în acel dosar reclamantul a solicitat anularea deciziei I.S.J. Neamţ de stabilire a punctajului reclamantului pentru anul şcolar 2004 – 2005, câtă vreme în cauza de fată el a solicitat anularea ordinului Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.) de eliberare din funcţie.

–                 Potrivit Legii nr.554/2004, cererea prin care se solicită anularea unui act se introduce într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, iar în speţă MEC a răspuns plângerii prealabile a reclamantului la 14 iunie 2006, iar acţiunea a fost formulată după un an, la 14 iunie 2007.

II. Prin recursul său, pârâtul MEC reiterează excepţia tardivităţii acţiunii, cu aceleaşi argumentate invocate de primul pârât – I.S.J. Neamţ – în recursul său.

Recursul se fondează

1.          Conform dispoziţiilor art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004, termenul de 6 luni de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ individual este unul de prescripţie, şi se calculează de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Fiind un termen de prescripţie, el este susceptibil de întrerupere în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1058.

În speţă, instanţa de fond a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii fără a observa că, pentru a opera în cauză, întreruperea prescripţiei trebuia să fie cauzată de introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect chiar actul administrativ individual în legătură cu care s-a formulat plângerea prealabilă, iar nu un alt act administrativ.

Situaţia de fapt că cele două acte administrative au fost emise succesiv şi sunt legate cauzal nu îndreptăţeşte instanţa să extindă cauzele de întrerupere a prescripţiei dincolo de cele menţionate restrictiv de către legiuitor.

Nimic nu-1 împiedica pe reclamant ca, formulând acţiunea împotriva ordinului de eliberare din funcţie în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, să solicite apoi suspendarea judecăţii, în temeiul art.244 pct.l C. proc.civ. până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de anulare a deciziei de stabilire a calificativului.

2.          Chiar dacă s-ar admite ipoteza că, în speţă, trebuie aplicat termenul de 1 an prevăzut de dispoziţiile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004, iar „motivele temeinice” despre care menţionează textul ar fi existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în anularea
deciziei nr.2833/23 decembrie 2005 a I.Ş.J. Neamţ, se constată că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de eliberare din funcţie la 1 iunie 2006 iar acţiunea împotriva acestuia a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti la 14 iunie 2007.

Aşadar, termenul de decădere de un an a fost şi el depăşit, iar spre deosebire de cel de prescripţie – de 6 luni – el nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.

Ca urmare, Curtea de fată, modificând în tot sentinţa, a respins acţiunea ca tardivă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Piaţa de capital. Acţiune în anulare a art. 74 alin. (8) din Regulamentul nr. 1/2006 al CNVM. Obligaţia acţionarilor care nu au subscris de a-şi vinde acţiunile deţinute acţionarului majoritar. Legalitate.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa civilă nr.1233 din 9 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

– a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului E.B. excepţie invocată de pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), reţinând că reclamantul, fiind acţionar minoritar, are un interes legitim şi actual în condiţiile în care contestă legalitatea art.74 alin.(8) din Regulamentul C.N.V.M. nr.1/2006;

– a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul E.B. în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., şi a anulat prevederile art.74 alin.(8) din Regulamentul C.N.V.M. nr.1/2006, reţinând, că aceste prevederi, impunând acţionarilor să vândă acţiunile deţinute şi lăsându-le doar posibilitatea de a opta asupra modalităţii de încasare a preţului echitabil stabilit, exced cadrului legal stabilit prin art.206 din Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital, care, în condiţiile reglementate, prevăd doar dreptul ofertantului de a solicita acţionarilor care nu au subscris să îi vândă acţiunile deţinute. Curtea de apel a reţinut că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că Regulamentul nr.1/2006 a fost emis în conformitate cu Directiva nr.2004/25/EC privind ofertele publice de preluare, întrucât în temeiul dreptului acţionarului majoritar, prevăzut de Legea nr.297/2004 nu poate fi stabilită prin Regulament obligaţia de vânzare a acţiunilor, care excede chiar prevederilor Directivei.

Reţinând că nu a avut loc vânzarea acţiunilor deţinute de reclamant, Curtea de apel a respins ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la obligarea C.N.V.M., SC R S.A. şi SC E S.A. să ia măsurile necesare pentru revenirea la situaţia anterioară vânzării abuzive a acţiunilor deţinute de EB la SC E S.A. şi la obligarea pârâtei la plata de daune interese.

Împotriva sentinţei civile nr.1233 din 9 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, susţinând următoarele critici:

– hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

– prin hotărârea dată, instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia;

– instanţa de fond a dat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

1. Recursul formulat de autoritatea publică este întemeiat.

Instanţa de fond, admiţând în parte acţiunea şi dispunând anularea prevederilor 74 alin.(8) din Regulamentul nr.1/206 emis de C.N.V.M., a reţinut în esenţă, că aceste prevederi sunt nelegale în raport cu prevederile art.206 din Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital.

Astfel, a argumentat instanţa de fond, prevederile regulamentare respective impun acţionarilor minoritari obligaţia de a-şi vinde acţiunile, deşi art.206 din Legea nr.297/ 2004 nu reglementează o astfel de obligaţie, ci doar posibilitatea ca acţionarul majoritar să solicite acţionarilor, care nu au subscris în cadrul ofertei, să-şi vândă respectivele acţiuni.

Într-adevăr, potrivit art.74 alin.(8) din Regulamentul nr.1/2006 privind emitenţii şi operaţiunile cu valori mobiliare „acţionarii existenţi sunt obligaţi să vândă acţiunile deţinute către acţionarul care îşi exercită dreptul precizat la art.206 din Legea nr.297/2004 şi pot comunica intermediarului modalitatea aleasă pentru realizarea plăţii acţiunilor ce le deţin respectiv mandat poştal cu confirmare de primire sau transfer bancar, în termen de maximum 12 zile lucrătoare de la data publicării anunţului menţionat la alin. (1). În cazul în care o asemenea comunicare nu este făcută către intermediar, acesta efectuează plata acţiunilor prin mandat poştal cu confirmare de primire la adresa acţionarului menţionată în structura consolidată a acţionariatului emitentului prevăzută la alin. (7)”.

De asemenea, potrivit art.206 din Legea nr.297/2004,

„(1) Urmare a derulării unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, ofertantul are dreptul să solicite acţionarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să-i vândă respectivele acţiuni, la un preţ echitabil, dacă acesta se află în una din următoarele situaţii:

a) deţine acţiuni reprezentând mai mult de 95% din capitalul social;

b) a achiziţionat, în cadrul ofertei publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, acţiuni reprezentând mai mult de 90% din cele vizate în cadrul ofertei.

(2) În situaţia în care societatea a emis mai multe clase de acţiuni, prevederile alin.(1) se vor aplica separat pentru fiecare clasă.

(3) Preţul oferit în cadrul unei oferte publice de preluare obligatorii, precum şi în cadrul unei oferte publice de preluare voluntare, în care ofertantul a achiziţionat prin subscrierile din cadrul ofertei, acţiuni reprezentând mai mult de 90% din acţiunile vizate, se consideră a fi un preţ echitabil.

(4) În situaţia menţionată la alin. (3), prezumţia referitoare la preţul echitabil se aplică numai în situaţia în care ofertantul îşi exercită dreptul precizat la alin.(1), în termen de 3 luni de la data finalizării respectivei oferte, în caz contrar, preţul va fi determinat de un expert independent în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.

(5) Preţul determinat de un expert independent se aduce la cunoştinţa publicului prin intermediul pieţei pe care se tranzacţionează, prin publicare în Buletinul C.N.V.M., pe website-ul C.N.V.M. şi în 2 ziare financiare de circulaţie naţională, în termen de 5 zile de la întocmirea raportului”.

Deci, la art.206 alin.(1) din Legea nr.297/2004, legiuitorul a prevăzut în favoarea acţionarului majoritar un adevărat drept, nu doar o simplă posibilitate de a cere acţionarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să-i vândă respectivele acţiuni, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă din partea acţionarilor minoritari.

Această interpretare rezultă în mod şi mai evident din coroborarea prevederilor art.206 cu cele ale art.207 din Legea nr.297/2004, potrivit cărora: „(1) Urmare a unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor deţinătorilor şi pentru toate deţinerile acestora, un acţionar minoritar are dreptul să solicite ofertantului care deţine mai mult de 95% din capitalul social să-i cumpere acţiunile la un preţ echitabil.

(2)             În situaţia în care societatea a emis mai multe clase de acţiuni, prevederile alin.(1) se vor aplica separat, pentru fiecare clasă.

(3)      Preţul va fi determinat în conformitate cu prevederile art.206 alin.(3). În situaţia în care este necesară numirea unui expert independent, costurile aferente vor fi suportate de către respectivul acţionar minoritar”.

Deci, art.206 din lege reglementează dreptul acţionarului majoritar de a cere acţionarilor minoritari care nu au subscris să-i vândă acţiunile pe care le deţin la un preţ echitabil, iar art.207 din lege reglementează dreptul acţionarilor minoritari de a cere acţionarului majoritar cu 95% să le cumpere acţiunile la un preţ echitabil.

Este adevărat că nici art.206 şi nici art.207 din lege nu se referă expressis verbis la obligaţia de vânzare a acţionarilor minoritari şi nici la obligaţia de cumpărare a acţionarului majoritar, dar aceste obligaţii decurg din logica existenţei şi efectivităţii dreptului, fiind de principiu ca oricărui drept să îi corespundă o obligaţie corelativă.

De aceea, instanţa de recurs reţine că folosirea expresiei „are dreptul” semnifică existenţa unui drept de apreciere în favoarea acţionarului majoritar care a ofertat şi respectiv, a acţionarilor minoritari care nu au subscris, iar nu existenţa unei simple posibilităţi şi nu a unui drept concret căruia să-i corespundă o obligaţie corelativă.

De altfel, prevederile art.206 din Legea nr.297/2004 au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate prin care autorul acesteia a susţinut că dispoziţiile legale criticate, dar mai ales Regulamentul C.N.V.M. adoptat în vederea aplicării acestora, încalcă dreptul de proprietate privată.

Prin Decizia nr.515 din 19.05.2007, publicată în M.Of. al României, nr.431 din 28 iunie 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, motivându-se că art.44 alin.(1) teza a II-a din Constituţie, republicată, prevede competenţa legiuitorului de a stabili limitele dreptului de proprietate, iar art.206 din Legea nr.297/2004 a instituit o restrângere a dreptului de proprietate în privinţa acţiunilor deţinute de o persoană.

Astfel fiind, concluzia instanţei de fond că prevederile art.74 alin.(8) din Regulament adaugă la art.206 din Legea nr.297/2004 este lipsită de temei legal, dispoziţiile regulamentare explicitând modalităţile de aplicare a dispoziţiilor legale respective.

De asemenea, instanţa de fond a înlăturat în mod greşit susţinerile autorităţii publice potrivit cărora emiterea Regulamentului nr.1/2006 s-a făcut în conformitate cu documentele europene şi anume, cu Directiva nr.2004/25/CE.

Soluţia tehnică aleasă de legiuitor, în ceea ce priveşte reglementarea „retragerii obligatorii” la art.206 şi a „răscumpărării obligatorii”, la art.207 din Legea nr.297/2004 poate fi considerată ca fiind discutabilă în ceea ce priveşte acurateţea consacrării drepturilor şi obligaţiilor subiectelor celor două raporturi juridice, dar conformitatea acestei legi cu Directiva 2004/25/CE este imperativă şi de necontestat.

Astfel, potrivit principiului înscris la pct.(24) din Directiva nr.2004/25/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare, statele membre ar trebui să ia măsurile necesare pentru a permite unui ofertant care a achiziţionat un anumit procentaj din capitalul unei societăţi, care conferă dreptul de vot, ca urmare a unei oferte publice de cumpărare, să oblige deţinătorii de valori mobiliare rămase să-i vândă valorile lor mobiliare. În acelaşi mod, atunci când un ofertant, ca urmare a unei oferte publice de cumpărare, a achiziţionat un anumit procentaj din capitalul unei societăţi, care conferă drepturi de vot, deţinătorii de valori mobiliare rămase ar trebui să aibă posibilitatea de a-l obliga să le cumpere valorile mobiliare.

Or, acest principiu se regăseşte transpus în prevederile art.206 şi art.207 din Legea nr.297/2004, care aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adoptată pentru transpunerea în legislaţia internă a Directivei 2004/25/CE.

De asemenea, la art.15 din Directiva 2004/25/CE, intitulat „Retragerea obligatorie” s-a prevăzut că: „(1) Statele membre se asigură ca, atunci când o oferta se adresează tuturor deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii în cauză pentru toate valorile lor mobiliare, se aplica alineatele (2)-(5).

(2) Statele membre se asigură că un ofertant poate solicita tuturor deţinătorilor de valori mobiliare ramase să-i vândă aceste valori mobiliare la un preţ corect. Statele membre introduc acest drept în unul dintre cele doua cazuri de mai jos:

a) atunci când ofertantul deţine valori mobiliare care reprezintă cel puţin 90% din capitalul care conferă drepturi de vot si 90% din drepturile de vot ale societăţii în cauză, sau

b) atunci când, după acceptarea ofertei, acesta a achiziţionat sau s-a angajat ferm prin contract să achiziţioneze valori mobiliare care reprezintă cel puţin 90% din capitalul care conferă drepturidevotşi90%dindrepturiledevot care fac obiectul ofertei.

În cazul prevăzut la litera (a), statele membre pot stabili un prag mai ridicat, fără ca acesta sa depăşească 95% din capitalul care conferă drepturi de vot si 95% din drepturile de vot.

(3) Statele membre se asigură că sunt în vigoare norme care permit să se calculeze când se atinge pragul respectiv.

Atunci când societatea în cauză a emis mai multe categorii de valori mobiliare, statele membre pot sa prevadă ca dreptul de a recurge la retragerea obligatorie poate sa se exercite numai pentru categoria pentru care pragul prevăzut la alineatul (2) a fost atins.

(4) În cazul in care ofertantul doreşte să-şi exercite dreptul de a recurge la retragerea obligatorie, acesta o face intr-un termen de trei luni de la sfârşitul perioadei de acceptare a ofertei prevăzute la articolul 7.

(5) Statele membre se asigură că se garantează un preţ corect. Acest preţ trebuie sa aibă aceeaşi formă ca şi contrapartida ofertei sau să constea într-o valoare în numerar. Statele membre pot prevedea că numerarul trebuie propus cel puţin cu titlu de opţiune.

Ca urmare a unei oferte voluntare, în cele două cazuri prevăzute la alineatul (2) literele (a) şi (b), contrapartida ofertei se presupune a fi corect în cazul in care ofertantul a achiziţionat, prin acceptarea ofertei, 90 % din capitalul care conferă drepturi de vot face obiectul ofertei.

În urma unei oferte obligatorii, contrapartida ofertei este prezumată corectă”.

La art.16 din Directiva 2004/25/CE, intitulat Răscumpărarea obligatorie, s-a prevăzut că „(1) Statele membre se asigură că, atunci când o ofertă se adresează tuturor deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii în cauză pentru toate valorile lor mobiliare, se aplică alineatele (2) şi (3).

Statele membre se asigură ca un deţinător de valori mobiliare rămase poate cere ofertantului să-i cumpere aceste valori mobiliare la un preţ corect, în condiţii similare cu cele prevăzute la articolul 15 alineatul (2). Articolul 15 alineatele (3)-(5) se aplică mutatis mutandis”.

Astfel fiind, instanţa de recurs reţine că problema dedusă judecăţii: conformitatea prevederilor art.74 alin.(8) din Regulamentul nr.1/2006 cu prevederile art.206 din Legea nr.287/ 2004 nu poate fi apreciată separat de conformitatea art.206 din lege cu prevederile art.15 din Directiva 2004/25/CE privind ofertele publice de cumpărare.

Astfel, în concluzie, dispoziţiile art.74 alin.(8) din Regulamentul C.N.V.M. nr.1/2006 sunt conforme cu prevederile art.206, coroborate cu ale art.207 din Legea nr.297/2004, care la rândul lor sunt conforme cu art.15 şi 16 din Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare.

În concluzie, recursul C.N.V.M. a fost admis, sentinţa atacată, casată, şi acţiunea reţinută spre judecare, a fost respinsă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Funcţionar public. Atacarea în instanţă a actului de eliberare din funcţia publică. Condiţia îndeplinirii procedurii prealabile.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, în forma publicată în M. Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Ca urmare a republicării legii în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, dispoziţiile art. 89 alin. (1) se regăsesc în materialitatea lor în cuprinsul art. 106 alin. (1) din lege.

Prin acţiunea introdusă la data de 23 ianuarie 2007 CI a solicitat ca în contradictoriu cu Autoritatea Naţională a Vămilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală  şi Direcţia Regională Vamală A să se dispună anularea ordinelor nr. 10159 din 29 decembrie  2006 şi nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emise de vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor, ca nelegale.

Prin aceste acte administrative de autoritate s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de execuţie de inspector vamal I asistent 2, la Biroul vamal N cu începere de la 1 ianuarie 2007 şi respectiv, pe data încetării concediului pentru incapacitate temporară de muncă.

De asemenea, reclamantul a cerut obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală –Autoritatea Naţională a Vămilor la reîncadrarea sa în funcţia publică de execuţie deţinută anterior, conform art. 89 alin. (2) din Legea nr. 188/1998, precum şi obligarea tuturor pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 88 din 30 martie 2007, Curtea de Apel Timişoara- Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia ridicată de pârâta Direcţia Regională Vamală T. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Instanţa a reţinut că această soluţie se impune deoarece anterior sesizării sale, reclamantul nu a exercitat procedura administrativă prealabilă instituită prin dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 251/2006.

Totodată, a făcut referire la prevederile art. 7  alin. (1) a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care stabilesc obligativitatea recursului administrativ.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia ridicată de una dintre pârâte şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, ignorând normele Codului muncii care reglementează în astfel de cazuri „o acţiune directă în anulare, necondiţionată de îndeplinirea unei eventuale plângeri prealabile”.

Pe de altă parte, soluţia recurată este echivocă, în sensul  că nu precizează pentru care anume din cele două acte administrative contestate a admis excepţia, mai ales că faţă de ordinul nr. 332/2007, această apărare nu fusese ridicată de părţi, sau de instanţă din oficiu şi nici pusă în discuţia părţilor.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 89 alin.(1) din Legea n. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 251/2006, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.

Aplicaţiunea acestui text legal a fost făcută în mod corect de prima instanţă ca urmare a excepţiei ridicate de una dintre autorităţile publice pârâte.

Excepţia era întemeiată de vreme ce s-a dovedit că anterior sesizării instanţei cu acţiunea în anulare a ordinelor de eliberare din funcţia publică de execuţie, reclamantul nu a exercitat recursul administrativ, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii.

Cum deja s-a arătat, cauza are ca obiect raportul de serviciu al unui funcţionar public şi atrage competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Împrejurarea că în dispozitivul sentinţei nu a fost indicat şi ordinul nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emis de vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu justifică reformarea soluţiei în sensul cerut, cât timp nu se contestă că nici împotriva acestui act administrativ procedura prealabilă nu a fost îndeplinită.

Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost invocată de pârâta Direcţia Regională Vamală T. (care a dobândit calitate procesuală pasivă ca efect al desfiinţării Direcţiei Regionale Vamale A.) în cadrul întâmpinării  formulate, aşa încât fără temei se susţine că instanţa a admis-o fără a o pune în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor.

În consecinţă, recursul a fost respins.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Încadrarea mărfurilor în Tariful vamal de import al României. Importuri succesive de produse componente ale aceluiaşi utilaj. Încadrare la poziţii tarifare diferite. Nelegalitate.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile Codului vamal, adoptat prin Legea nr. 141/1997, ale cărui prevederi au fost ulterior abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19/04/2006.

Prin acţiunea formulată la data de 10 mai 2007, reclamanta S.C. C S.A.  a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând anularea actelor constatatoare  nr. 42 şi 43/23 februarie 2001 şi a anexelor acestora nr. 26 şi 27/23 februarie 2001 întocmite de Biroul Vamal Miercurea Ciuc, precum şi a deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 prin care au fost respinse contestaţiile privind suma totală de 71391 lei reprezentând taxe vamale, TVA şi majorări de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a primit licenţă de import pentru importul unei linii de derulare – un utilaj complex cu mai multe subansamble – care se încadrează la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României, beneficiind de toate facilităţile oferite pentru stimularea investiţiilor

Societatea a contestat încadrarea tarifară ulterioară a importurilor sale – transportul utilajului având loc în mai multe tranşe – la alte coduri tarifare, efectuată de organele vamale prin actele constatatoare contestate.

Prin sentinţa nr. 72/7 august 2007 Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 şi a actelor constatatoare  nr. 42 şi 43/23 februarie 2001.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că  piesele importate  de reclamantă în luna decembrie 1997 sunt un tot unitar cu cele importate în cursul anului 1998, întreg utilajul încadrându-se în titulatura de „maşini –unelte pentru prelucrarea lemnului care pot efectua diferite tipuri de operaţii, fără manevrarea manuală a piesei între operaţii şi fără schimbarea uneltelor între operaţii”, poziţia de încadrare în Tariful vamal de import al României fiind 84.65.10.90.

În acest sens, instanţa a constatat că şi organele vamale au recunoscut destinaţia finală a pieselor componente, respectiv cea a compunerii unui utilaj, astfel că în mod greşit au fost clasificate diferit prin actele constatatoare încheiate la 23 februarie 2001.

Împotriva sentinţei pârâtele au declarat recurs, arătând că nu este relevantă afirmaţia societăţii potrivit căreia mărfurile în cauză sunt subansamble ale unui tot unitar, deoarece mărfurile importate în luna decembrie 1997 nefiind părţi componente ale utilajului decât împreună cu piesele care urmau a fi importate în 1998, a fost necesară reanalizarea încadrării vamale.

De altfel, au precizat pârâtele, produsele livrate cu fiecare din cele 4 eşaloane au fost  prezentate separat la vămuire şi pentru fiecare  tranşă a fost depusă câte o declaraţie vamală de import definitiv, fără ca societatea să solicite şi să obţină aprobarea pentru depunerea unei singure declaraţii vamale de import la data prezentării ultimului eşalon şi pentru clasificarea tuturor mărfurilor văzute ca elemente componente principale ale unei linii tehnologice, la acelaşi cod tarifar.

Recursurile sunt nefondate.

Instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că reclamanta a obţinut certificatul nr. 249/19 februarie 1997 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru care i-a fost eliberată licenţa de import nr. 109901/21 martie 1997, utilajul importat fiind încadrat la poziţia tarifară 84.65.10.90.

Susţinerea pârâtelor în sensul că fiecare piesă componentă importată în decembrie 1997 trebuie să primească o clasificare diferită decât cea a liniei tehnologice în ansamblu nu are temei legal, destinaţia pieselor care au făcut obiectul celor 4 importuri succesive fiind cea a compunerii unui utilaj complex, prevăzut în licenţa de import, care se încadrează distinct la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României.

În acest sens, instanţa de fond a interpretat judicios dispoziţiile art. 1 şi 2 lit. b) din Anexa 1 a Legii nr. 98/1996 care prevăd că fiecare menţiune la o materie în amestec sau asociată cu alte materii are o clasificare determinată.

Astfel fiind, importurile efectuate de reclamantă au fost  corect încadrate iniţial la poziţia tarifară 84.65.10.90 pentru care se achitaseră taxele vamale şi taxa pe valoarea adăugată aferente acestei poziţii, împrejurare în raport de care s-a dispus în mod corect anularea actelor constatatoare prin care se stabilise că societatea nu poate beneficia de facilităţi vamale.

Recursurile au fost respinse.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Raport al inspecţiei judiciare. Lipsa caracterului unui act administrativ. Imposibilitatea atacării lui pe calea contenciosului administrativ.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa civilă nr.1846/2007 pronunţată la data de 27 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi  fiscal a respins ca inadmisibilă, pentru  lipsa procedurii prealabile, acţiunea formulată de reclamanta  S.C.M SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect anularea actului administrativ – rezoluţia nr.1858/IJ/SIJ/2006, prin care s-a hotărât respingerea sesizării formulată de reclamantă  în contra  magistratului PU, ca netemeinică şi nelegală.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de  pârât, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art.7 alin. (1) din Legea nr.554/2004, conform cărora, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competentă, persoana care se consideră vătămată  într-un drept al său  sau într-un interes legitim  printr-un act administrativ unilateral,  trebuie să solicite autorităţii publice  emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia”.

Reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, susţinând motivul de casare sau modificare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc. civ. respectiv „prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin . (2) Cod procedură civilă”.

Recurenta a invocat şi prevederile art.304¹ C.proc. civ., conform cărora cauza poate fi examinată sub toate aspectele, hotărârea atacată neputând fi atacată şi cu apel.

În motivarea recursului se precizează că actul administrativ, prin care intimata a soluţionat petiţia şi a cărei anulare a solicitat-o este un act administrativ jurisdicţional şi nicidecum un act administrativ unilateral aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa fondului.

În atare situaţie,  susţine recurenta, plângerea prealabilă este facultativă şi gratuită, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.6 alin. (2) din Legea nr.554/2004, conform cărora „actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ competentă potrivit  art.10, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-jurisdicţionale de atac”.

Recursul este nefondat.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea „actului administrativ” încheiat de Inspecţia  judiciară – Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru Judecători din cadrul CSM, prin care analizându-se memoriul adresat CSM de către recurentul-reclamant şi prin care se solicita tragerea la răspundere a judecătorului PU, s-a constatat că nu se poate reţine săvârşirea de către acest judecător a unor fapte de natură să atragă în sarcina sa răspunderea disciplinară.

Deci, actul atacat este un răspuns la un memoriu formulat de recurentul-reclamant, urmare  verificărilor făcute de către Inspecţia Judiciară din cadrul CSM şi nu o rezoluţie a Comisiei de Disciplină pentru judecători, aşa cum se prezintă în acţiune.

Recurentul-reclamant susţine că acest act are caracteristicile unui act administrativ jurisdicţional, astfel  încât plângerea prealabilă este facultativă şi gratuită şi deci el poate fi atacat direct  la instanţa competentă de contencios administrativ,  conform art.6 alin. (2) din Legea nr.554/2004.

Susţinerea recurentului-reclamant este neîntemeiată.

Art.2 alin. (1) lit.d) din Legea nr.554/2004, cu modificările ulterioare,  defineşte actul administrativ jurisdicţional ca fiind „actul emis de o autoritate administrativă  investită prin lege organică, cu atribuţii de  jurisdicţie administrativă specială”, iar la art.2 alin. (1) lit.e) este definită noţiunea de  jurisdicţie administrativă specială în sensul „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale”.

Se constată deci că actul administrativ jurisdicţional trebuie să întrunească mai multe trăsături pentru a fi calificat ca atare şi anume: să fie un act juridic, adică să confere drepturi şi obligaţii  subiectelor de drept între care se stabileşte raportul juridic; să fie emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale; să fie emis ca urmare a rezolvării unui conflict juridic născut între  două sau mai multe persoane juridice sau fizice, între persoane private şi autorităţi publice; procedura de rezolvare a conflictului să întrunească în mod cumulativ două condiţii şi anume cea a contradictorialităţii şi cea a asigurării dreptului la apărare.

Raportând aceste caracteristici la actul în speţă ce face obiectul cererii de anulare şi care reprezintă un răspuns la memoriul făcut de societatea reclamantă, dat de către Inspecţia Judiciară din cadrul CSM, în sensul că din verificările efectuate nu a rezultat săvârşirea de către judecătorul în cauză a unor fapte care să atragă răspunderea disciplinară  a sa,  constatăm că acesta nu întruneşte nici pe departe caracteristicile unui act  administrativ-jurisdicţional.

Nu poate fi caracterizat nici chiar ca act administrativ unilateral cu caracter individual, aşa cum greşit a considerat şi instanţa de fond, pornind de la  definiţia dată în art.2 alin. (1) lit.c)  din Legea contenciosului administrativ pentru că în conţinutul său nu se găsesc caracteristicile acestui act cum ar fi; să fie emis de autorităţile publice; în regim de putere publică; scopul emiterii sale să fie executarea sau organizarea executării legii; să dea naştere, să modifice sau să stingă  raporturi juridice.

Actul atacat este de fapt un act premergător declanşării procedurii răspunderii disciplinare a judecătorului în cauză pentru abateri disciplinare  prevăzute de Legea nr.303/2004, fapte care nu s-au dovedit a fi comise de acesta conform verificărilor făcute de Inspecţia judiciară.

Răspunderea disciplinară a magistraţilor este reglementată printr-o procedură specială, prevăzută de Legea nr.317/2004 a Consiliului Superior al Magistraturii, art.44 – 48; conform acestor dispoziţii acţiunea disciplinară se exercită pentru faptele prevăzute de Legea nr.303/2004, republicată, de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi numai după efectuare unor cercetări prealabile obligatorii.

Or, din aceste cercetări prealabile nu a rezultat existenţa unor date care să ateste săvârşirea vreunei abateri disciplinare de către judecătorul UP, aşa cum pretinde reclamanta-recurentă.

Aşadar, este inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantă prin care este atacat  raportul, de fapt răspunsul Inspecţiei judiciare în sensul că din verificări nu a rezultat săvârşirea de către judecător a unei fapte de natura a atrage răspunderea disciplinară, câtă vreme această adresă, luată separat, nu întruneşte elementele constitutive ale unui act administrativ  unilateral cu caracter individual şi cu atât mai mult cele ale unui act administrativ – jurisdicţional.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de societatea reclamantă a fost respins ca nefondat, soluţia instanţei de fond fiind menţinută, cu menţiunea că motivarea dată acesteia de către instanţa de fond a fost înlocuită  cu cea precizată în instanţa de recurs.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Dreptul la repaus săptămânal. Recuperarea zilelor libere acordate ca măsură pentru desfăşurarea în bune condiţii a unui eveniment internaţional.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.01.2007, reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României – reprezentat prin Primul Ministru, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea art.l alin. (3) din H.G. din 15.09.2006, privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurare în bune condiţii a celei de a 11 – a Reuniuni la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei.

In motivarea acţiunii s-a arătat ca art.l alin. (3) din H.G. 1221/15.09.2006, interzice expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată în plus, contravenind prevederilor art. 132 şi art. 137 alin. (2) din Codul muncii, art. 40 alin. (3) lit. c) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2005 – 2006, ale art.20 alin. (3) şi art.36 alin. (l) lit. i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi ale art. 19 alin. (3) şi art.35 alin. (l) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Reclamantul a susţinut ca toate aceste texte reglementează expres acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor de salariu pentru activitatea prestata în zilele nelucrătoare, în categoria zilelor nelucrătoare fiind incluse ăi zilele de repaus săptămânal (sâmbăta şi duminica).

A mai arătat reclamantul, ca membrii de sindicat sunt prejudicial în dreptul lor de a beneficia de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de baza, pentru activitatea desfăşurată în zilele de 07,14 şi 21 octombrie 2006, dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de 2 zile consecutive, în săptămânile 2-8 octombrie şi 16-22 octombrie 2006, salariaţii beneficiind de o singură zi liberă.

Totodată, s-a mai susţinut ca art. l alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 încalcă şi prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României, potrivit cărora dreptul negocierii colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a apreciat cererea reclamantului ca fiind nefondată, acesta făcând o interpretare eronată a dispoziţiilor legale invocate, deoarece în speţă, a fost o situaţie specială şi anume, reuniunea la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei motiv pentru care, în vederea desfăşurării în bune condiţiuni a evenimentului menţionat s-au acordat trei zile libere, necontestate de reclamant, zile libere care au reprezentat diminuarea timpului de muncă din săptămâna 25 – 29 sept.2006 şi care, în mod normal, urmau sa fie recuperate cum s-a stabilit prin hotărâre.

În consecinţa, a constatat instanţa că nu se poate invoca încălcarea dispoziţiilor arătate de reclamant privind acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor la salariu pentru activitatea prestată în zilele nelucrătoare de sâmbătă 7, 14 si 21 octombrie 2006, care reprezintă zile de repaus săptămânal.

S-a mai reţinut ca invocarea de către reclamant a art.132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece acesta se referă la timpul de muncă care depăşeşte atât durata normală, cât şi numărul de zile lucrătoare, or în cauză se pune problema recuperam zilelor libere acordate în timpul săptămânii lucrătoare şi nu o compensare a muncii prestate suplimentar.

A concluzionat Curtea de Apel Bucureşti că dispoziţiile H.G. nr. 1221/2006 nu încalcă prevederile art.41 alin. (5) din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, deoarece potrivit art.243 alin. (l) din Codul muncii şi art.7 alin. (2) din Legea 130/1996, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, astfel încât cererea reclamantului nu este rezonabilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 987 din 11 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a –VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs în termen legal reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Recurentul a apreciat că prin aplicarea art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006, membrii săi de sindicat sunt prejudiciaţi în dreptul lor de a beneficia de o zi liberă şi de un spor de 100% din salariul de baza pentru activitatea desfăşurată în zilele de 7, 14 şi 21 octombrie 2006 – drept consacrat de art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi art. 35 alin. (1) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti – dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de doua zile consecutive – în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 salariaţii beneficiind de o singura zi liberă, în contradicţie totală cu prevederile art.132 din Codul muncii.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că în mod total eronat instanţa de fond a apreciat ca art. 132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece textul art. 132 alin. (1)-(3) vizează în exclusivitate zilele de repaus săptămânal, care, potrivit legii, trebuie să se acorde obligatoriu în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. În condiţiile în care Codul muncii reglementează obligativitatea a doua zile consecutive de repaus săptămânal – care nu s-au acordat în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 – era imperios necesar că, în situaţia în care acest lucru nu era posibil, să se acorde compensările stabilite de convenţiile colective, fapt interzis expres prin art.1 alin. (3) din actul administrativ normativ atacat.

Totodată, a menţionat recurentul, din cuprinsul sentinţei recurate nu rezulta motivele pentru care instanţa de fond a respins argumentul întemeiat pe dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, astfel că hotărârea atacată nu cuprinde nici motivele pe care se întemeiază.

În acelaşi timp, reclamantul a relevat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 41  alin. (5)  din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, fiind evident ca dispoziţiile art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 interzic expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată sâmbăta, aceste drepturi fiind garantate prin contractele colective de muncă aplicabile. Mai mult, s-a arătat, că a fost încălcat şi principiul general consacrat de art.1 alin. (5) din Constituţia României, în condiţiile în care printr-o hotărâre de guvern (emisă în aplicarea legii) se încalcă, de fapt dispoziţiile unei legi, respectiv a Codului muncii.

A mai învederat recurenta că, în opinia sa, Guvernul României şi-a exercitat abuziv dreptul de apreciere prin inserarea în cuprinsul art.1 al HG nr. 1221/2006 a alin. (3) potrivit căruia „ Prestarea muncii în zilele de sâmbăta, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul de salarizare suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător”. Prin acest text, executivul încalcă voinţa părţilor contractelor colective de muncă, ceea ce denotă caracterul abuziv al acestei decizii, şi încalcă prevederile art.7 alin. (2) ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă potrivit căruia „contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor” precum şi ale art.30 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căruia „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”.

La nivel de ramură învăţământ, s-a încheiat contract colectiv de muncă unic, acesta fiind înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi publicat în Monitorul Oficial al României. Conform art. 36 alin. (1) lit. i) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Învăţământ „personalul din învăţământ care prestează activitate într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă beneficiază de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază”.

In temeiul contractului la nivel de ramuă, a fost încheiat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, care la art. 35 alin. (1) lit. h) reiterează dispoziţiile contractului de nivel superior, stipulând la litera h) ca „ pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liber sau de sărbătoare legală ori religioasă, salariatului i se acorda o zi liberă plătită şi un spor de 100% din salariul de bază.

Prin întâmpinarea formulată în cauză Cancelaria Primului – Ministru a solicitat respingerea recursului declarat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti ca nefondat.

În speţă, a învederat intimatul, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.132 din Codul muncii, întrucât în cazul prevăzut de H.G. nr. 1221/2006 munca prestată în zilele de repaus săptămânal reprezintă o măsură de recuperare a zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006, când timpul de muncă a fost considerabil mai mic decât durata normală, reglementată de art. 109 alin. (1) din Codul muncii. În concret, în săptămâna 25-29 septembrie 2006, salariaţii din sectorul public au avut 5 zile de repaus săptămânal în loc de 2 zile, cum prevede art. 110 alin. (1) din Codul muncii.

De asemenea, intimatul a susţinut ca nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, care se referă la munca prestată în zilele de sărbătoare legală, în condiţiile în care recuperarea zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006 nu s-a făcut în zile de sărbătoare legală.

In fine, în ceea ce priveşte prevederile contractelor colective de muncă, invocate de recurent, s-a precizat că acestea nu sunt nici ele aplicabile în speţă, neavând forţa juridică superioara unei hotărâri de guvern, atâta vreme cât art. 243 alin. (1) din Codul muncii şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.

Recursul este fondat.

Prevederea legală atacată în contencios administrativ de către recurenta Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti este cuprinsă în art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/13 septembrie 2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea, în bune condiţii, a cele de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de state şi de guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicată în M.Of. I nr. 782/15 septembrie 2006 şi are următorul conţinut „ Prestarea muncii în zilele de sâmbătă, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul la salarizare corespunzătoare sau acordarea de timp liber corespunzător”.

Aceasta dispoziţie legală este nelegală, întrucât intra în coliziune cu prevederile actelor normative cu forţa juridică superioară în special cu art. 132 alin. (3) din Codul muncii, care stabileşte că în situaţia în care repausul săptămânal se acordă în alte zile decât sâmbăta şi duminica, salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. Acest text normativ nu poate fi interpretat în sensul indicat de intimatul pârât Guvernul României, Codul muncii stabilind imperativ şi nu facultativ, în sarcina angajatorilor, obligaţia acordării unui spor la salariu.

Pe de alta parte, dispoziţiile cuprinse în art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 sunt nelegale şi datorită faptului ca prin acestea s-au încălcat prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României care dispun că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate, art.7 alin. (2) şi 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, potrivit cu care contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părţi, prevederile art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, precum şi prescripţiile art. 35 alin. (1) lit. (h) din  Contractul   Colectiv   de   Muncă   Unic  la  Nivelul  Inspectoratului   Şcolar   al Municipiului Bucureşti, fiind vătămat dreptul salariaţilor din Învăţământ de a beneficia de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Intr-adevăr, potrivit art. 36 alin. (1) lit. (i) din şi potrivit art. 35 alin. (1) lit. (h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, salariatul din Învăţământ beneficiază pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, „dacă contractul nu este denunţat de niciuna din părţi cu minimum 60 de zile înainte de data expirării lui sau dacă niciuna din părţi nu are iniţiativa renegocierii lui, contractul se prelungeşte automat pe o perioada de un an”.

Nu rezultă din probele dosarului că contractul colectiv de muncă menţionat mai sus a fost denunţat sau renegociat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 33 alin. (4) din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă care impun cerinţa notificării organului la care contractul a fost depus pentru înregistrare, pentru situaţia în care părţile contractante constata încetarea efectelor acestuia.

În cauză, reclamanta a dovedit vătămarea dreptului sau proteguit de lege, respectiv dreptul la repaus săptămânal, reglementat de art. 37 alin. (2) din Constituţie şi de art. 132 din Codul muncii, acest drept putând fi apărat de sindicat conform art. 9 din Constituţia României.

Dreptul constituţional la repaus săptămânal a fost aşadar vătămat de intimatul Guvernul României care, prin edictarea alineatului (3) al articolului 1 din H.G. nr. 1221/2006, a depăşit limitele puterii sale discreţionare, de apreciere.

In aceste condiţii, reţinând ca hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică şi ca recursul declarat în cauza este fondat, s-a  dispus admiterea recursului formulat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti şi modificarea sentinţei civile pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ şi a anularii art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea în bune condiţii a celei de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de stat şi de guverne a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicata în M. Of. nr. 782 din 15 septembrie 2006.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act adminstrativ cu caracter normativ emis în vederea executării unei legi. Abrogarea legii. Consecinţe asupra dreptului la acţiune.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

În dosarul nr.4739/2005 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul LM a invocat în temeiul art.4 din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate a  dispoziţiilor art.32, 33 alin. (1) şi (3), art.37  şi art. 40 din H.G. nr. 867/2003.

În motivarea excepţiei de nelegalitate, s-a susţinut că  prevederile contestate contravin dispoziţiilor art.42 alin. (1) şi (2)  din Legea nr.318/2003 privind energia  electrică, întrucât  impun fără temei legal obţinerea prealabilă de către beneficiar prin intermediul furnizorului monopolist a unui aviz tehnic  de  racordare, ceea ce reprezintă o adăugare la lege, în sensul  că  se substituie  noţiunea  de  contract  de  furnizare a energiei electrice  cu aceea de  contract de  racordare.

Reclamantul a mai arătat că prin obligaţia impusă beneficiarului de a  plăti tarifele  de racordare, stabilit  într-o manieră  exclusivă şi fără negociere, este  anulată aplicarea prevederilor art.42  din Legea nr.318/2003 în privinţa accesului esenţial la o utilitate absolută necesară şi astfel, în interiorul unui monopol, se  oferă  pârghii discreţionare de  speculare  economică în sens negativ  a intereselor private  în favoarea  distribuitorului monopolist.

Curtea de Apel Alba Iulia a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă prin sentinţa civilă nr.119 din 07 iulie  2006, dar  această hotărâre  a  fost casată, ca urmare  a  admiterii de către Înalta  Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia de contencios administrativ şi fiscal a recursului declarat  de  reclamant. Instanţa  de recurs  a  dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că, potrivit art.4 alin. (1) din Legea nr.554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

În fond după casare, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia comercială şi de contencios administrativ a  admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamant şi a constatat nelegalitatea prevederilor art.32, art.33 alin. (1) şi (3), art.37 şi art.40 din H.G. nr. 867/2003.

Instanţa de fond a respins excepţia lipsei de obiect invocată de  pârâtul Guvernul României, cu motivarea  că, după abrogarea Legii nr.318/2003 prin Legea nr.13/2007, nu a  fost  abrogată H.G. nr. 867/2003.

Pe  fondul cauzei, s-a  constatat nelegalitatea prevederilor contestate  de reclamant, reţinându-se că au fost  încălcate dispoziţiile Legii nr.318/2003, care nu condiţionează obţinerea prealabilă de către  beneficiar  a unui aviz tehnic  de racordare.

Astfel, s-a  avut în vedere  că prin art.37 alin. (1) din H.G. nr.867/2003 se impun beneficiarului cheltuielile  legate de  modificarea  sau devierea  reţelelor publice  existente, iar pe de altă parte, prin art.40 din acelaşi act  normativ, se  impune  beneficiarului valoarea lucrărilor contractate de  operatorul de reţea cu terţe societăţi – agreate de operatorul de reţea, valoare care  se  include  în tariful de  racordare  şi deci toate  costurile racordării sunt impuse beneficiarului prin simpla voinţă a  angajaţilor  operatorului de reţea.

Împotriva acestei  sentinţe pârâţii societatea comercială Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice – Electrica Distribuţie Transilvania Sud – Sucursala S şi Guvernul României, susţinând că în mod greşit a  fost  admisă excepţia de nelegalitate a prevederilor art.32, 33 alin. (1) şi (3), art.37 şi art.40 din H.G. nr. 867/2003, pentru  aprobarea Regulamentului privind racordarea  utilizatorilor la reţelele  electrice  de interes public.

Recurenţii au arătat că hotărârea contestată a fost  elaborată în baza Legii nr.318/2003 a energiei electrice şi a art.2 lit.a), art.9 lit.a), art.13 alin. (1) şi art.19 din O.U.G. nr.63/1998 privind energia electrică şi termică, potrivit cărora deţinătorii reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice au obligaţia să racordeze la  reţelele lor, în condiţiile legii, orice solicitant, persoană fizică sau juridică. În acest sens, s-a precizat  că Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a  elaborat Regulamentul privind racordarea  utilizatorilor la astfel de reţele electrice de interes  public, cu scopul de a se asigura accesul nediscriminatoriu al utilizatorilor la aceste reţele şi a stabilit tarifele de racordare.

Recurenţii au învederat că obligaţia parcurgerii procedurii prealabile a racordării a  fost instituită prin art.35 din H.G. nr.1007/2004, care a prevăzut că nu se poate încheia contractul de  furnizare  în lipsa avizului tehnic  de racordare, astfel  încât este  greşită concluzia  instanţei de  fond că este posibilă încheierea directă a contractului de  furnizare.

În recursul declarat de pârâtul Guvernul României a fost criticată şi soluţia dată excepţiei privind lipsa  de  obiect, cu motivarea că instanţa  de  fond  a interpretat  eronat prevederile art.4 alin. (3) din Legea nr.24/2000, considerând că H.G. nr.867/2003, continuă să producă efecte  juridice  şi după abrogarea  legii în baza căreia  a fost adoptată şi anume, după abrogarea Legii nr.318/2003 a energiei electrice.

Recursurile sunt întemeiate.

Instanţa de fond a respins  în mod  greşit excepţia lipsei de obiect invocată de Guvernul României, considerând fără temei legal că actul administrativ contestat în cauză continuă să-şi producă efectele şi după abrogarea actului normativ de nivel superior  în baza căruia  a fost  emis.

Conform normelor de  tehnică legislativă cuprinse  în art.4 alin. (3) din Legea  nr.24/2000, actele normative  date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se  emit  în limitele şi potrivit  normelor care le ordonă.

Raportat la aceste prevederi legale, se  constată că H.G. nr.867/2003, ca act administrativ subsecvent  Legii nr.318/2003 a energiei electrice, nu mai poate produce  efecte după abrogarea legii în temeiul căreia a fost  emisă. Legea nr.318/2003 a fost abrogată expres prin Legea nr.13/2007, care de altfel a prevăzut un termen de 6 luni pentru elaborarea  normelor de aplicare.

Criticile formulate de recurenţi pe fondul cauzei sunt de asemenea  întemeiate, constatându-se că a  fost greşit  admisă excepţia  de nelegalitate invocată de  intimatul-reclamant cu privire la dispoziţiile art.32, art.33 alin. (1) şi (3), art.37 şi art.40 din H.G nr. 867/2003.

Instanţa  de  fond a  reţinut eronat  că prin acest act administrativ  au fost  instituite  obligaţia  obţinerii  contra cost a avizului tehnic de racordare şi procedura prealabilă a racordării.

Din nota  de  fundamentare a hotărârii contestate  rezultă că o asemenea  reglementare a fost prevăzută  prin H.G. nr.2/1992 privind  realizarea lucrărilor de alimentare cu energie  electrică a  noilor  consumatori.

Adoptarea H.G. nr. 867/2003 s-a impus pentru corelarea  Regulamentului privind  racordarea utilizatorilor la reţelele electrice  de  interes public cu legislaţia în vigoare privind autorizarea construcţiilor şi cea referitoare la proprietatea  publică, astfel încât apare ca nefondată susţinerea  intimatului-reclamant că nu exista obligaţia racordării la reţelele electrice anterior adoptării acestui act normativ.

De asemenea, se reţine că, potrivit art.35 şi art.82  lit. c) din H.G. nr.1007/2004, contractul de furnizare nu se poate încheia în lipsa  avizului tehnic de racordare şi contractul de  furnizare se încheie în condiţiile stabilite prin avizul tehnic de racordare, care constituie partea integrantă a contractului de furnizare a  energiei electrice.

În consecinţă, este eronată  concluzia instanţei de fond privind lipsa unui temei legal pentru reglementarea contestată de intimatul-reclamant pe calea excepţiei de nelegalitate.

Recursurile au fost admise.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Citare prin afişare la sediul părţii. Domiciliu ales. Procedură viciată. Dreptul la un proces echitabil.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

La data de 23 martie 2006, SC „BG” SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – Autoritatea Rutieră Română, precum şi cu SC A SA Timişoara să se dispună anularea unui număr de 4 licenţe de execuţie eliberate în favoarea pârâtei secunde pentru traseele precizate în petitul acţiunii, ca nelegale.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal investită ca urmare a unui regulator de competenţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de obiect.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât prima instanţă a procedat la judecarea pricinii, fără a observa că procedura de citare, în ceea ce o priveşte, a fost efectuată pentru termenul de judecată din 10 aprilie 2007, cu încălcarea dispoziţiilor art.85 şi 93 din C.proc. civ.

Critica este întemeiată.

Prin acţiunea introdusă, reclamanta a făcut precizarea că şi-a ales sediul pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Societăţii civile de avocaţi – DC, situat în oraşul SM,  judeţul Timiş.

Ignorând această precizare, Curtea de Apel Timişoara a citat reclamanta numai la sediul său din municipiul Timişoara.

Or, potrivit art.93 din C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

Instanţa de fond nu a sesizat nici faptul că citarea reclamantei la sediul său situat în municipiul Timişoara era viciată întrucât a fost efectuată prin afişare, contrar prevederilor conţinute în art.921 din C.proc.civ.

Este deci evident că procedând la soluţionarea cauzei în fond, deşi procedura de citare a reclamantei nu era legal îndeplinită, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care nesocoteşte dreptul societăţii la un proces echitabil, cu componenta sa, respectiv dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis,  sentinţa atacată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Juridic,

Hotararea CJCE privind deducerea taxelor de scolarizare din impozitul pe venit in Germania

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Curtea de Justititie a Comunitatilor Europene (CJCE) hotarat, pe 11 septembrie, ca legislatia germana referitoare la deducerea taxelor de scolarizare din impozitul pe venit este contrara dreptului comunitar

Cauza C-76/05 

Actiunea aflata pe rolul Finanzgericht Köln a fost introdusa de sotii Schwarz. Acestia solicitasera in zadar autoritatilor fiscale, luarea in considerare a taxelor de scolarizare pe care le platisera catre Cademuir International School in Scotia, frecventata de catre doi dintre copiii acestora. Fiindu-i adresata o intrebare preliminara de catre Finanzgericht Köln, Curtea hotaraste ca dreptul comunitar se opune ca reducerea fiscala sa fie refuzata in general pentru taxele de scolarizare platite unor scoli situate in alte state membre. 

In rationamentul sau, Curtea distinge doua tipuri de finantari pentru scoli.

Aceasta aminteste in acest sens ca doar scolile finantate in cea mai mare parte din fonduri private se pot prevala de libertatea de a presta servicii. Atunci cand aceste scoli, stabilite intr-un alt stat membru decat Germania doresc sa ofere educatie copiilor contribuabililor care au resedinta in Germania, excluderea taxelor de scolarizare ale scolilor straine de la beneficiul reducerii fiscale constituie un obstacol in calea libertatii acestora de a presta servicii.

Libertatea de a presta servicii nu se aplica cu privire la scolile stabilite intr-un alt stat membru decat Germania care nu sunt finantate in cea mai mare parte din fonduri private. Cu toate acestea, reducerea fiscala nu trebuie sa fie refuzata cu privire la taxele de scolarizare ale acestor scoli. Libera circulatie a cetatenilor Uniunii se opune unei astfel de excluderi.

Curtea constata ca, prin frecventarea unei institutii scolare situate intr-un alt stat membru, copiii sotilor Schwarz si-au exercitat dreptul lor de libera circulatie. Aceasta aminteste ca o reglementare nationala care dezavantajeaza anumiti resortisanti nationali pentru singurul fapt ca acestia si-au exercitat dreptul de libera circulatie si de sedere intr-un alt stat membru constituie o restrictie a acestor libertati.

Or, reglementarea in cauza, care conduce la refuzul reducerii fiscale contribuabililor care si-au trimis copiii sa urmeze o forma de invatamant scolar intr-un alt stat membru, dezavantajeaza copiii resortisantilor nationali pentru singurul motiv ca acestia au exercitat dreptul de libera circulatie.

Obstacolul in calea libertatii de a presta servicii si restrictia libertatii de circulatie a cetatenilor Uniunii nu pot fi justificate de argumentele prezentate de catre guvernul german.

In special, obstacolul in calea libertatii de a presta servicii nu ar putea fi justificat prin faptul ca din principiul libertatii de a presta servicii nu ar putea decurge o obligatie de extindere a tratamentului fiscal privilegiat acordat anumitor scoli care fac parte din sistemul educational al unui stat membru, la acelea care depind de un alt stat membru.

Desi fiscalitatea directa, pe de o parte, precum si continutul invatamantului si organizarea sistemului educational, pe de alta parte, sunt de competenta statelor membre, cu toate acestea, in exercitarea acestei competente, statele membre trebuie sa respecte dreptul comunitar. De altfel, reglementarea in cauza nu prevede atribuirea unei subventii directe de catre statul german scolilor vizate, ci acordarea unui avantaj fiscal parintilor in privinta taxelor de scolarizare platite scolilor respective.

In continuare, refuzul extinderii reducerii fiscale mentionat la taxele de scolarizare platite scolilor private stabilite intr-un alt stat membru, nu poate fi justificat de faptul ca aceste din urma scoli nu sunt intr-o situatie obiectiv comparabila cu cea a scolilor germane vizate de reglementarea in cauza, care sunt supuse interdictiei de a percepe taxe de scolarizare intr-un cuantum ce permite o selectie a elevilor in functie de averea parintilor acestora. Intr-adevar, reglementarea in cauza subordoneaza beneficiul reducerii fiscale conditiei de aprobare, autorizare sau recunoastere in Germania a scolii private respective, fara a stabili un criteriu obiectiv ce permite sa se determine care tipuri de taxe de scolarizare impuse de scolile germane ar fi deductibile. Rezulta ca orice scoala privata, stabilita intr-un alt stat membru decat Germania, este in mod automat exclusa de la avantajul fiscal in cauza, pentru singurul motiv ca aceasta nu este stabilita in Germania, independent de aspectul ca aceasta respecta sau nu criterii precum acela referitor la perceperea de taxe de scolarizare intr-un cuantum ce nu permite o selectie a elevilor in functie de averea parintilor acestora.

In sfarsit, restrictiile constatate nu pot fi justificate de scopul de a evita o sarcina financiara excesiva. Curtea subliniaza in acest sens ca o limitare a cuantumului deductibil pentru taxele de scolarizare la o suma determinata, corespunzatoare reducerii fiscale acordate de catre statul german, tinand cont de anumite valori care ii sunt proprii, pentru frecventarea scolilor situate pe teritoriul acestuia, ar constitui un mijloc mai putin constrangator decat refuzul acordarii reducerii fiscale in cauza.

In orice caz, ar aparea drept disproportionata excluderea totala de la reducerea fiscala, a taxelor de scolarizare platite de catre contribuabili unor scoli private stabilite intr-un alt stat membru. Intr-adevar, prin aceasta, sunt excluse de la reducerea fiscala in cauza taxele de scolarizare platite de respectivii contribuabili unor scoli stabilite intr-un alt stat membru, independent de faptul de a sti daca aceste scoli indeplinesc criterii obiective stabilite pe baza principiilor proprii fiecarui stat membru si care permit a determina ce tipuri de taxe de scolarizare dau dreptul la reducerea fiscala mentionata.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Ministerului Justiţiei referitor la participarea la concursul de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanţii D.C.O., F.I., M.D. şi S.G. au solicitat, în contradictor cu Ministerul  Justiţiei anularea art.2 alin.2 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii, emis de ministrul justiţiei în conformitate cu art.75 şi 76 din Legea nr.92/1992. Prin textul a cărui anulare face obiectul acţiunii s-a prevăzut că pot participa la concursul de admitere cei care au obţinut la examenul de licenţă nota 8,50.

Curtea de Apel Craiova – Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.693 din 19 septembrie 2001, a respins acţiunea cu motivarea că baremul stabilit pentru participarea la examen nu încalcă principiul egalităţii cetăţenilor  în drepturi şi nici vreo altă normă de drept, instituită prin Legea nr.92/1992.

Sentinţa a fost recurată de către reclamanţi.

Prin motivele de casare formulate în scris se critică soluţia dată sub următoarele aspecte:

– prin regulament s-a modificat Legea nr.92/1992, aşadar un act normativ de rang superior;

– promovarea examenului de licenţă presupune atingerea unui nivel de cunoştinţe în domeniul  juridic care permite participarea la orice concurs în respectivul domeniu.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.76 din Legea nr.92/1997 admiterea în Institutul Naţional al Magistraturii reprezintă modalitatea principală de recrutare a magistraţiilor, ce se face pe bază de concurs, la care au dreptul să participe persoanele ce îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.46 litera a-e.

In conformitate cu prevederile constituţionale Ministerul Justiţiei are sarcina organizării, executării şi aplicării în concret a legii cadru. In realizarea acestor sarcini  ministerul a fost în drept să aprecieze ca fiind utilă activităţii de recrutare a viitorilor magistraţi stabilirea unui nivel inferior minimal al candidaţilor la Institutul Naţional al Magistraturii, o astfel de condiţie  asigurând o selecţie riguroasă, de natură să permită accesul în institut şi apoi în magistratură a cadrelor cele mai bine pregătite, cu un nivel superior de cunoştinţe, reflectat tocmai în notele obţinute în cadrul examenului de licenţă.

Atâta vreme cât prevederile Legii nr.92/1992, cu toate modificările ulterioare, lasă la latitudinea Ministerului Justiţiei condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursului, nu se poate considera ca restrictivă de drepturi introducerea unui barem minimal de participare, fondat tocmai pe o preselecţie valorică, obiectivă, singura „discriminare” astfel  instituită fiind aceea dintre candidaţii mai bine pregătiţi şi cei mai slab pregătiţi, criteriu care promovează  însă valoarea profesională şi care constituie exact finalitatea urmărită în cadrul procesului de selecţie stabilit.

Neconstatându-se încălcarea vreunei dispoziţii legale şi nici vreo situaţie prejudiciabilă ca efect al reglementărilor aduse, de natură să conducă la nesocotirea unui drept recunoscut de lege, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Băncii Naţionale a României. Al doilea ordin de aplicare a unei amenzi pentru nerespectarea normelor referitoare la deschiderea şi menţinerea conturilor curente în valută la bănci din străinătate

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Societatea comercială „I.C.” SRL, a formulat recurs împotriva  hotărârii nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României (BNR), în temeiul art.60 alin.3 din Legea nr.101/1998.

Curtea reţine următoarele:

Prin Ordinul 86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, societatea comercială recurenta a fost sancţionată cu amendă în sumă de 10.000.000 lei, măsură menţinută prin hotărârea  nr.169 din 20.11.2001 a Consiliului de administraţie al BNR.

Amenda s-a aplicat recurentei în urma controlului exercitat la aceasta, în perioada 12 – 13.07.2001, control în urma căruia s-a reţinut că deschiderea şi menţinerea unui cont curent în valută la ABN AMRO BANK Moscova s-a făcut cu nerespectarea prevederilor cap.IV, art.17, alin.1 din Regulamentul nr.3/1997 al BNR privind efectuarea operaţiunilor valutare şi de asemenea că a efectuat operaţiuni în contul deschis la Bank Austria Creditanstalt Munchen – Germania cu nerespectarea prevederilor cap I, pct.3, alin.1 din Norme NRV 5 care fac parte din Regulamentul nr.3/1997.

Recurenta s-a apărat numai prin că a considera nelegală aplicarea amenzii în două rânduri, dar nu a contestat împrejurarea că faptele reţinute în sarcina sa prin cele două procese verbale încheiate de organele de control ale BNR nu ar fi reale.

Intr-adevăr, activitatea acesteia a mai fost verificată pentru perioada 1-05. – 30.09.2000, când s-a constatat încălcarea unor norme prevăzute de Regulamentul nr.3/1997 al BNR, astfel cum s-a reţinut în procesul verbal de control încheiat la 13.12.2000, în baza căruia viceguvernatorul BNR i-a aplicat recurentei o amendă de 10.000.000 lei, măsură ce nu a fost contestată, iar ulterior aceasta a achitat amenda.

Procesul verbal încheiat la 13.07.2001, care a stat la baza amenzii aplicate recurentei repetat prin ordinul nr.86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, amendă reţinută prin hotărârea nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al BNR (contestată în prezenta cauză), priveşte o altă perioadă supusă verificării şi anume perioada 1.10.2000 – 30.04.2001.

Chiar dacă a fost amendată în două rânduri pentru încălcarea unor norme legale privind efectuarea operaţiunilor valutare, trebuie reţinut că sancţiunile s-au aplicat pentru faptele săvârşite în două perioade diferite.

După efectuarea primului control şi aplicarea unei amenzi de 10.000.000 lei pentru abaterile de la prevederile Regulamentului nr.3/1997 recurenta a continuat să săvârşească astfel de abateri, ceea ce a impus aplicarea unei noi amenzi de 10.000.000 lei.

Amenzile fiind, deci, aplicate pentru fapte săvârşite în perioade diferite, s-a respins recursul ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Funcţie publică. Reorganizarea instituţiei. Încetarea funcţiei. Caz în care nu este posibilă încadrarea în alt post, conform art.92 lit.d din Legea nr.188/1999

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anularea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.

Curtea de apel Braşov, având în vedere art.92 lit.d din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâta a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.

Curtea de apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.

G. E. a formulat recurs, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art.92 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât intimaţii Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi D.A. nu au făcut aplicarea criteriilor de competenţă pentru personalul care ocupa posturi de natura celui ce urma a se desfiinţa, cu luarea în vedere a evaluării performanţelor profesionale.

S-a mai arătat că instanţa nu s-a preocupat de prevederea legală privind refuzul reclamantului de a accepta oferta A.N.F.P., care în speţă nu a existat, ca o a doua condiţie pe lângă restructurarea postului recurentului.

Recurentul mai precizează că legea stabileşte clar ca unitatea să ofere un post corespunzător, iar angajatul să-l refuze pentru a se putea dispune desfacerea contractului de muncă al petentului, astfel încât a apreciat acesta că nu reorganizarea a stat la baza măsurii contestate în cauză, ci alte considerente, eventual disciplinare.

Recursul este neîntemeiat.

Potrivit art.92 lit.d din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Este de necontestat că la I.P.M. Braşov s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant prin depunerea organigramelor anterioare şi ulterioare eliberării şi a ordinului nr.92/23 ianuarie 2001 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

Este de necontestat că instituţia pârâtă a făcut demersuri la Agenţia Naţională  a Funcţionarilor Publici ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Unitatea pârâtă nu are nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.

Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.

Deci acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.

Recursul a fost respins.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persecutat etnic. Cazul persoanei născută în perioada refugiului părinţilor

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul L.M. a solicitat anularea Hotărârii nr.975 din9 aprilie 2002 emisă de Casa Judeţeană de Bihor cu care i  s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Ordonanţei de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000  şi Ordonanţei de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum şi Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr.105/1999.

În motivarea cererii introduse reclamantul a învederat că părinţii săi, împreună cu cei 6 fraţi ai săi, au fost expulzaţi  în septembrie 1940 de autorităţile horthyste din localitatea de domiciliu Mihai Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, şi obligaţi astfel să se refugieze în judeţul Timiş Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut expulzarea familiei el era conceput, născându-se în comuna Urseni la 2 februarie 1941.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr258/CA din 13 mai 2002 a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea  de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

În considerentele sentinţei pronunţate prima instanţă a reţinut că  strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuţie etnică şi că această persecuţie a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutaţi de folosinţa locuinţei lor ca şi de cea a bunurilor. Totodată, instanţa a apreciat că şi copiii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi au acelaşi statut cu aceştia, respectiv că au suferit persecuţii din motive etnice  pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, şi care este cuprinsă între data naşterii şi data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentinţa a fost recurată de către intimată.

Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susţinut că  strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, fătul conceput neavând capacitatea de folosinţă şi nici de domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi.

Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 ş.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită  juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 este străin pricinii.

Soluţia ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.

Faţă de considerentele  expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Proprietate. Competenţa de soluţionare şi termenul de exercitare a acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanţii P.T. şi P.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului  de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2176 eliberat la 20.01.1999 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea  SC ”F” SA  pentru terenul în suprafaţă de 17.789,50 mp, reprezentând pct.4 „Ferma Traian” din comuna Săbăoani, judeţul Neamţ.

In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul în suprafaţă de 17.789, 50 mp este proprietatea lor, fiind dobândit prin moştenire de la tatăl lor, A.P. şi că, prin încălcarea Legii nr.15/1990 şi a Hotărârii Guvernului nr.834/1991, a fost inclus în suprafaţa totală de teren pentru care s-a întocmit certificatul de proprietate contestat în cauză.

Pârâţii Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi SC ”F” SA   au invocat excepţiile de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi de tardivitate a acţiunii formulate de reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr.6/22.01.2002, Curtea de Apel Bacău – Secţia  comercială şi de contencios administrativ a respins excepţia de necompetenţă materială, reţinându-se că certificatul de atestare a dreptului  de proprietate este un act administrativ emis de o autoritate  a administraţiei publice centrale, fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ conform art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia de tardivitate şi a fost respinsă acţiunea ca tardivă, cu motivarea că reclamanţii nu s-au adresat instanţei de judecată în termen de 30 de zile de la primirea răspunsului comunicat cu adresa nr.107809/3.08.1999 în procedura administrativă şi nici în termenul de 1 an, care a început să curgă de la data de 18.05.1999, când au luat cunoştinţă de certificatului de atestare emis pentru SC „F” SA.

Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii.

In primul motiv de casare, recurenţii au invocat necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, susţinând că actul de proprietate contestat a intrat în circuitul civil şi competenţa de judeca acţiunea în anulare aparţine instanţei de drept comun.

Prin cel de al doilea motiv de casare, recurenţii au criticat soluţia de admitere  a  excepţiei  de  tardivitate, motivând că în aplicarea prevederilor art.5 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond nu a avut în vedere că termenele de 30 de zile şi respectiv, de 1 an, se calculează de la comunicarea actului administrativ, iar o asemenea comunicare nu a existat.

Recursul nu este fondat.

Certificatul de atestare a dreptului  de proprietate a fost emis în cadrul procedurii speciale reglementate  în Hotărârea Guvernului nr.834/1991, fiind întocmit de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care funcţionează ca autoritate a administraţiei publice centrale.

Instanţa de fond a stabilit judicios că acest certificat reprezintă un act administrativ supus controlului judecătoresc în condiţiile Legii nr.29/1990 şi faţă de natura juridică a actului contestat, a respins corect excepţia de necompetenţă materială.

Recurenţii nu au contestat că, la data de 5.08.1999 li s-a comunicat cu adresa nr.107809/1999 răspuns la plângerea prealabilă şi nici faptul că, la data de 18.05.1999, au luat cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999 al Tribunalului Neamţ şi în care recurenţii au avut calitatea de intimaţi intervenienţi.

Faţă de aceste date, acţiunea înregistrată la 19.09.2000 a fost corect respinsă ca tardivă, fiind formulată după împlinirea termenelor prevăzute de Legea nr.29/1990 pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.

Imprejurarea că actul contestat nu a fost comunicat recurenţilor este lipsit de relevanţă în cauză, deoarece aceştia au calitatea de terţi şi ministerul intimat nu avea obligaţia legală să le comunice actul administrativ individual întocmit unei alte persoane, astfel încât termenul de sesizare a instanţei a început să curgă de la data când recurenţii au cunoscut atât existenţa, cât şi conţinutul actului, având posibilitatea să aprecieze dacă le-a fost vătămat un drept recunoscut de lege şi dacă se adresează justiţiei pentru recunoaşterea dreptului încălcat.

Independent de faptul că, la data de 8.02.1999 certificatul de atestare a dreptului de proprietate a devenit opozabil erga omnes prin efectul transcrierii sub nr.520/1999 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Roman, se reţine că cel târziu, la data de 18.05.1999, recurenţii au luat cunoştinţă de acest act, care le-a fost prezentat de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999.

Or, sesizarea instanţei de judecată a avut loc după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin.final din Legea nr.29/1990, ceea ce a avut consecinţa stingerii dreptului recurenţilor reclamanţi la acţiune în sens material.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Pensie. Asigurări sociale. Calitate procesuală activă

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Organizaţia Judeţeană Cluj a Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a chemat în judecată Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre cuantumul pensiilor ce vor fi recalculate potrivit art.79 din Legea nr.164/2001 şi pensiile plătite efectiv membrilor pensionari militari de stat din judeţul Cluj, începând cu 1.04.2001.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că Legea nr.164/2001 prevede recalcularea pensiilor militare de la 1.04.2001, data intrării în vigoare. Ulterior însă, prin O.U.G. nr.85/2001, Guvernul României a  dispus suspendarea aplicării dispoziţiilor art.79 din lege până la 1.01.2002, măsură ce a determinat scăderea  veniturilor şi deci a nivelului de trai al pensionarilor din judeţul Cluj.

Prin sentinţa civilă nr.114/ 2.04.2002, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dispunând, în consecinţă, respingerea acţiunii. Instanţa a reţinut că dreptul la pensie este un drept personal al titularului, netransmisibil, ale cărui atribute nu pot fi exercitate decât de cel îndreptăţit, indiferent dacă face parte sau nu dintr-o organizaţie.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta susţinând că, potrivit statutului de organizare şi funcţionare, organizaţia este împuternicită să reprezinte în faţa justiţiei interesele membrilor săi, drept reconfirmat  prin hotărârea adunării generale nr.32/ 26.09.2001.

Recursul este nefondat.

Instanţa de fond a reţinut în mod justificat că dreptul la acţiunea privind plata unor diferenţe rezultând din recalcularea pensiei aparţine numai titularilor, reclamanta neavând dreptul de a le solicita în nume propriu, printr-o cerere colectivă.

Nici o dispoziţie legală şi nici statutul uniunii nu conferă reclamantei acest drept de a formula acţiune în numele şi în interesul membrilor săi.

Menţiunea din statut, confirmată prin hotărâre a adunării generale a organizaţiei, privind împuternicirea reclamantei de a reprezenta în justiţie interesele membrilor săi, nu îi conferă recurentei calitatea procesuală activă de a promova acţiunea al cărei obiect îl constituie un drept personal şi netransmisibil al titularului pensiei, ci doar posibilitatea de a exercita în instanţă, ca mandatar, drepturile procedurale ale acestuia.

Pentru considerentele expuse,  Curtea a respins recursul ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Impozit pe profit. Condiţiile deductibilităţii, din venitul impozabil, a cheltuielilor de deplasare în străinătate

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta SC „W.T.H.C.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, dispoziţiei nr.63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Timiş şi deciziei nr.885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanţelor, cu privire la obligaţia de a plăti suma de 39.166.967 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere în sumă de 84.300.336 lei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate, pârâţii au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli, suma de 237.402.164 lei reprezentând cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului societăţii, deşi acestea erau deductibile fiscal deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societăţii.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acţiunea.

Hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâţi, susţinând în esenţă, că suma       cheltuielilor de deplasare nu poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât nu sunt aferente veniturilor realizate, şi nu au fost înregistrate în contabilitate în baza unor documente legal întocmite.

Recursul este fondat.

Legea nr.82/1991 a contabilităţii prevede în art.6 alin.2 că „orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.

Hotărârea Guvernului nr.518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar prevede în art.12 că, justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepţia celor reprezentând drepturile de diurnă, se face pe bază de documente, iar în situaţia în care, în unele ţări potrivit practicii existente pe plan local nu se eliberează documente sau acestea sunt reţinute de autorităţi, sumele cheltuite se justifică pe bază de declaraţie, pe proprie răspundere.

În cauză, reclamanta nu a depus declaraţii pe proprie răspundere pentru justificarea sumelor cheltuite în valută, admisibile numai pentru situaţiile în care reclamanta ar fi făcut dovada că în ţările în care s-au efectuat deplasările nu se eliberează, potrivit practicii locale, documente justificative sau că, aceste documente au fost reţinute de autorităţile respectivelor state.

Ordinele de deplasare, întocmite de reclamantă nu reprezintă documente justificative în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.82/1991, în condiţiile în care la acestea nu au fost anexate documente care să conţină viza trecerii frontierei de stat, la ieşirea şi intrarea în ţară, pentru a se putea determina perioada deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, faţă de datele înscrise în ordinul de deplasare, scopul  deplasării, cheltuielile de transport (bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) şi alte cheltuieli (fax, telefon, etc.).

În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea şi a altor cheltuieli, pe cale de consecinţă, nu se pot justifica nici cheltuielile cu diurna.

Admiţând acţiunea cu simpla motivare că, cheltuielile cu deplasarea în străinătate a personalului se încadrează în limitele prevăzute de H.G. nr.518/1995, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.

Se impunea ca instanţa să verifice mai întâi prin  probe suplimentare, dispuse chiar din oficiu, dacă susţinerile reclamantei sunt probate cu documente justificative, potrivit prevederilor legale.

În consecinţă, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act atacabil în contenciosul administrativ, conform art.1 din Legea nr.29/1990

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul D.C. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al Guvernului României, de a-i răspunde, conform  cu realitatea la numeroase sesizări, urmând a se aplica o amendă conducătorului autorităţii administrative în culpă şi a i se acorda daune.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.409 din 16 aprilie 2002, a respins acţiunea, reţinând că        nu există refuz de răspuns la cererile reclamantului.

Reclamantul a declarat recurs, care însă nu este fondat.

Din actele de la dosar, a rezultat  că nu sunt întrunite cerinţele art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ întrucât la sesizarea reclamantului, din  6 decembrie 2001, pârâtul a răspuns la data de 22.01.2002.

Imprejurarea că răspunsul primit nu-i este favorabil reclamantului nu face ca aceasta să fie considerat refuz nejustificat, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să-i răspundă la sesizare, iar nu şi să-i rezolve favorabil cererea.

In situaţia dată, nu se justifică cererea privind obligarea conducătorului autorităţii administrative la amendă şi nici acordarea de daune, conform art.10 alin.3 şi art.1 alin.3  din legea nr.29/1990.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Proprietate. Condiţia prealabilă a exercitării acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta SC „M” SA a chemat în judecată pe SC „A” SA, Consiliul judeţean Suceava, Asociaţia „PAS A” SA  şi A.P.A.P.S. Bucureşti, solicitând anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria SV nr.0036 din 22 septembrie 1995 emis de Consiliul judeţean Suceava în favoarea SC „Al” SA pentru suprafaţa totală de 1370 m.p.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că în baza Hotărârii Guvernului nr.391/1995 a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale situate în Fălticeni, str.Nicolae Bălcescu nr.1 şi b-dul Revoluţiei nr.6 şi că ulterior a contestat că suprafeţele de teren ocupate de aceste spaţii au fost în mod greşit incluse în certificatul de proprietate existent.

Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr.212 din 5.12.2001 a admis acţiunea.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs pârâtele SC „A” SA  şi Asociaţia PAS „A”, susţinând în esenţă că reclamanta nu s-a adresat organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.

Recursul este fondat.

Acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 6 februarie 2001, iar sesizarea Consiliului judeţean Suceava a fost făcută la 15 martie 2001 sub nr.1139, după introducerea acţiunii.

Întrucât reclamanta nu s-a conformat prevederilor imperative ale art.5 din Legea nr.29/1990, potrivit cărora trebuie să se adreseze organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termen de 30 de zile de la emitere, acţiunea acesteia trebuie respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Aşa fiind, a fost admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a respins acţiunea.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Uniunii Avocaţilor din România referitor la refuzul primirii în profesia de avocat a pensionarului

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta B.A. a chemat în judecată Uniunea  Avocaţilor din România, solicitând  anularea deciziilor nr.8581 din 15 decembrie 2001 şi 1096 din 13 iunie 2001 şi obligarea pârâtei de a o primi în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că actele administrative contestate sunt nelegale, argumentele invocate de pârâtă în justificarea refuzului fiind neîntemeiate.

Astfel, avizul negativ al Baroului de Avocaţi Constanţa nu constituie un impediment pentru primirea în profesia de avocat, acest aviz având  doar un caracter consultativ.

Nici cel de-al doilea motiv nu poate justifica poziţia pârâtei, limitarea dreptului de a cere primirea în profesia de avocat în raport de  vârsta de pensionare, prevăzută de  art.28 pct.9 din Statutul profesiei de avocat  contravenind dispoziţiilor Legii nr.51/1995, legislaţiei în materie de pensie de asigurări sociale şi de  asemenea, prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la muncă.

Ulterior reclamanta şi-a completat acţiunea  solicitând şi anularea deciziei nr.8774 din 23 martie 2002 prin care pârâta a respins cererea de reexaminare a hotărârii anterioare nr.8581 din 15 decembrie 2001.

Prin sentinţa civilă nr.69 din 23 mai 2002,  Curtea de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva sentinţei reclamanta a declarat recurs, care este fondat.

Curtea reţine că au fost greşit interpretate prevederile art.16  alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora, la cerere, poate fi primit în profesie cu scutire de examen, cel care, anterior sau la data primirii, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.

Instanţa de fond şi-a însuşit  punctul de vedere al pârâtei în sensul că textul susmenţionat, fiind o excepţie de la regula primirii în profesia de avocat pe bază de examen, consacrată de art.16 alin.1 din lege, lasă organelor de conducere ale Uniunii Avocaţilor dreptul de a aprecia în ce măsură este posibilă primirea cu scutire de examen,  chiar dacă sunt  îndeplinite cerinţele legii.

Această interpretare contravine prevederilor legale care garantează dreptul la muncă şi posibilitatea legală a cumulării pensiei cu venitul realizat dintr-o activitate profesională.

Organele de conducere ale pârâtei,  comisia permanentă şi consiliul uniunii, constatând că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de Legea nr.51/1995, nu pot  refuza cererile pe motive de  oportunitate, pe baza unor criterii arbitrare şi discreţionare, acordând scutirea de examen doar unor persoane agreate, fiindcă s-ar  încălca principiul constituţional al egalităţii în faţa legii.

Reclamanta  întruneşte atât cerinţele generale pentru a profesa avocatura, cât şi condiţiile speciale impuse de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995, pentru a putea fi primită în profesie cu scutire de examen: a absolvit Facultatea de Drept în anul 1960, a lucrat în  calitate de consilier juridic o perioadă mai mare de 10 ani, pensionându-se în anul 1990, după care a fost reîncadrată ca jurisconsult până în anul 2000, nu posedă antecedente penale şi este aptă din punct de vedere medical să exercite profesia dorită.

Nu are suport legal susţinerea pârâtei în sensul că legislaţia  pensiilor avocaţiale şi Statutul profesiei de avocat exclud de la beneficiul exercitării  profesiei de  avocat persoanele pensionate din alte sisteme de asigurări sociale, şi deci reclamanta, pensionară din sistemul asigurărilor sociale de stat, nu poate fi primită în profesie.  Dispoziţiile art.28 alin.9 din Statutul profesiei de avocat, prevăd  că persoana poate solicita primirea în profesia de avocat cu cel puţin 5 ani anterior împlinirii vârstei de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.

Aceste dispoziţii, adoptate de altfel, după depunerea de către  reclamantă a cererii de primire în profesia de avocat, instituie criterii suplimentare, adăugând condiţii care nu sunt prevăzute de Legea nr.51/1995, astfel încât nu pot justifica respingerea solicitării de primire în  profesie cu scutire de examen.

În consecinţă, constatând că reclamanta întruneşte condiţiile şi criteriile cuprinse în Legea privind organizarea şi exercitarea avocaturii, s-a admis recursul,

s-a casat sentinţa şi, pe fond s-a admis acţiunea.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Taxă vamală.Autoturism importat de persoană handicapată.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul D. C. a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor şi Biroul Vamal Alba Iulia, solicitând scutire de taxa vamală pentru autoturismul Renault Laguna an de fabricaţie 1993 şi restituirea sumei achitate cu acest titlu.

In motivarea cererii, reclamantul a învederat că atât el, cât şi soţia sa au calitatea de persoane handicapate, fiind înscrise în gradul II cu handicap. In anul 2001 reclamantul a introdus în ţară autoturismul în litigiu, echipat din fabricaţie cu o cutie de viteze automată.

Reclamantul  a mai  arătat că refuzul pârâţilor de a acorda scutirea de plată a taxelor vamale este nejustificat, autovehiculul fiind adaptat din fabricaţie pentru persoanele cu handicap la piciorul stâng, nemaifiind necesară acea adaptare specială care se efectua la maşinile de tip mai vechi, constând în înlăturarea ambreiajului.

Curtea de Apel  Alba Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea precizată şi a dispus obligarea pârâtului să vămuiască autoturismul cu scutire de taxe vamale şi să restituie reclamantului suma de 35.045.999 lei, taxe vamale încasate.

S-a reţinut că acest tip de autovehicul, dotat cu o cutie de viteze automată, este propice utilizării de către persoanele care prezintă un handicap locomotor la piciorul stâng, neavând relevanţă împrejurarea că autoturismul poate fi folosit şi de persoane fără handicap.

Impotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Cluj.

Pârâta a învederat că, necontestându-se concret un act administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţelor de drept comun, iar potrivit art.19 din O.U.G.nr.102/1999, adulţii cu handicap beneficiază de scutirea de la plata taxelor vamale pentru introducerea în ţară  o dată la 8 ani, pentru folosinţa proprie de autovehicule, printre care autoturisme, adaptate special pentru handicapul de care suferă. Or, autoturismul în litigiu, dotat din fabricaţie cu o cutie de viteze automată, nu poate fi apreciat ca fiind dotat tehnic special pentru persoanele cu handicap, neîntrunind condiţiile legale pentru a putea beneficia de facilităţi vamale, nefiind adaptat corespunzător.

Recursul este nefondat.

Primul motiv de casare invocat, necompetenţa materială  a instanţei este neîntemeiat, în condiţiile în care reclamantul a contestat legalitatea actului administrativ prin care organele vamale au impus  plata taxelor vamale în sumă de 35.045.999 lei, solicitând şi restituirea acestora.

Pe fondul pretenţiilor, instanţa de fond a reţinut în mod justificat că reclamantul, având deficienţă motorie la membrul inferior stâng are dreptul de a beneficia de facilitatea prevăzută de art.19 lit.d din O.U.G.nr.102/1999 privind scutirea de la plata taxelor vamale pentru introducerea în ţară a autoturismului.

Deşi acest autovehicul, lipsit de pedala de ambreiaj care ar presupune folosirea de către conducătorul auto a piciorului stâng, nu este construit special pentru  persoanele cu handicap la acest membru, prin dotările de care dispune, poate fi condus atât de persoanele sănătoase, cât şi de cele handicapate.

In aceste împrejurări, autoturismul poate fi asimilat noţiunii prevăzută de O.U.G.nr.102/1999, maşină „adaptată special trasportului persoanelor cu handicap, pentru folosinţă proprie”, în acest sens fiind şi concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, precum şi adeverinţa emisă de Societatea Naţională de Recuperare şi Tehnologie Ortopedică „R”.

Recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Primirea în profesie fără examen. Art.16 din Legea nr.51/1995

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul N. V.a chemat în judecată pe pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Consiliul Baroului Avocaţilor Alba, solicitând obligarea pârâtei Uniunea Avocaţilor să emită decizie de primire a sa în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin actele contestate i-a fost încălcat dreptul de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, deşi a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute în Legea nr.51/1995 pentru exercitarea acestei profesii. Reclamantul a susţinut că refuzul pârâţilor s-a întemeiat nejustificat pe rezultatele unui test organizat cu încălcarea prevederilor art.28-31 din Statutul profesiei de avocat.

Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, reţinând că reclamantul îndeplineşte atât condiţiile generale stabilite de art.11 din Legea nr.51/1995, cât şi condiţiile speciale prevăzute de art.16 alin.2 din aceeaşi lege pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, întrucât are o vechime de peste 15 ani în funcţia de consilier juridic, iar aprecierea probităţii şi competenţei sale profesionale de către Baroul Alba nu a avut un caracter obiectiv, fiind contrară prevederilor art.32 din Statutul profesiei de avocat.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, au declarat recurs pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Alba, susţinând că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art.16 alin.2 din Legea nr.51/1995, care nu prevăd un drept, ci numai o posibilitate pentru anumite categorii de persoane de a fi primite în profesie cu scutire de examen, iar organele competente să decidă pentru fiecare caz în parte sunt Comisia Permanentă şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România. Recurenţii au arătat că intimatul nu a primit aviz favorabil de scutire de examen, pentru că nu a dovedit minimul de cunoştinţe necesare exercitării profesiei cu ocazia testului organizat la 22.05.2001, în conformitate cu dispoziţiile art.32 din Statutul profesiei de avocat, asigurându-se egalitatea de şanse a celor înscrişi şi transparenţa rezultatelor.

Recurenţii au mai susţinut că deciziile contestate de intimat nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nefiind acte emise de autorităţi administrative şi au invocat necompetenţa materială a instanţei de fond, cu motivarea că, potrivit art.3 pct.1 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2000, competentă să judece cauza este Curtea de Apel Bucureşti, deoarece deciziile contestate au fost emise de organele de lucru ale Uniunii Avocaţilor, respectiv de Comisia Permanentă şi de Consiliul Uniunii.

Recursul este nefondat.

Intimatul îndeplineşte atât condiţiile legale, cât şi condiţiile statutare pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, astfel că instanţa de fond a apreciat judicios că este nejustificat refuzul manifestat de recurenţi în conţinutul celor două decizii contestate.

Motivarea acestor decizii prin rezultatele obţinute de intimat la testul organizat în data de 22 mai 2001 s-a dovedit a fi lipsită de temei legal, pentru că în cazul primirii în profesia de avocat cu scutire de examen, legea şi statutul profesiei de avocat nu prevăd ca o condiţie prealabilă promovarea unui test de verificare a cunoştinţelor profesionale.

Scutirea de examen a fost recunoscută numai anumitor categorii de persoane, în considerarea calificării profesionale dobândite prin exercitarea timp de cel puţin 10 ani a uneia sau a unora din profesiile juridice expres şi limitativ prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 republicată.

Pentru aceste categorii de persoane, primirea în profesie cu scutire de examen se soluţionează individual, cu avizul consultativ al baroului, întocmit după depunerea raportului asupra condiţiilor de primire în profesie şi verificarea cunoştinţelor referitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform art.65 alin.2 lit.d din Legea nr.51/1995 republicată, art.32 şi 52 din Statutul profesiei de avocat.

În cauză, se constată că, subiectele testului organizat de recurenţi la 22 mai 2001 nu se încadrează tematicii prevăzute de art.32 din Statut pentru verificarea cunoştinţelor numai cu privire la reglementarea profesiei de avocat şi a reprezentat în realitate un sistem de control al pregătirii profesionale similar unui examen.

Din acest punct de vedere, apare ca nefondată susţinerea din recurs privind lipsa unui drept recunoscut de lege intimatului care să fi fost vătămat prin organizarea testului din 22 mai 2001 şi prin deciziile de respingere a cererii de primire în profesie cu scutire de examen motivate pe rezultatele obţinute la test.

Îndeplinind condiţia de a fi exercitat timp de cel puţin 10 ani una din profesiile juridice prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr. 51/1995 republicată, intimatul este titularul dreptului de a solicita primirea în profesie cu scutire de examen, iar soluţia dată cererii sale de organele de conducere ale profesiei trebuie întemeiată pe criterii obiective şi nu poate fi rezultatul exercitării discreţionare de către acestea a dreptului lor de a decide.

Cea de-a doua critică privind inadmisibilitatea acţiunii este de asemenea nefondată, întrucât recurenţii au calitatea de organisme profesionale, constituite în vederea aplicării şi executării Legii nr. 51/1995 şi îndeplinesc un serviciu public, astfel încât actele pe care le întocmesc pentru asigurarea acestui serviciu public, pot fi contestate în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege.

Deciziile prin care recurenţii au respins cererea intimatului de primire în profesie cu scutire de examen au fost emise în exercitarea acestor atribuţii legale, reprezentând acte administrative de autoritate, a căror legalitate poate fi examinată pe calea controlului judecătoresc reglementat de Legea nr.29/1990. În consecinţă, pronunţându-se asupra acţiunii în anularea celor două decizii, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin ultimul motiv de casare, invocând competenţa Curţii de Apel Bucureşti, recurenţii au susţinut încălcarea normelor de competenţă teritorială şi nu a celor de competenţă materială cuprinse  în art.3 pct.1 Cod procedură civilă, cum greşit au indicat în recurs.

Şi această critică se dovedeşte a fi neîntemeiată faţă de dispoziţiile art.6 din Legea nr.29/1990, care prevăd că judecarea acţiunilor în contencios administrativ este de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Cum domiciliul intimatului este în oraşul Baia de Arieş, judeţul Alba, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de Curtea de Apel Alba-Iulia cu respectarea normelor de competenţă materială şi teritorială pentru acţiunile în contencios administrativ.

Faţă de considerentele expuse,  recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată  de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod  nejustificat  să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor  şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific  care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea  Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea  şi aplicarea greşită   a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a   dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3.  Constatând  că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor  şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act administrativ. Nulitate. Acţiune. Condiţie prealabilă sesizării instanţei. Termen. Inadmisibilitatea sau după caz, tardivitatea acţiunii

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

M.R.C. a chemat în judecată Ministerul Industriei şi Comerţului şi Societatea comercială „Perla Harghitei”SA solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor MO3 nr.3840 din 18 decembrie 1997, eliberat de primul pârât  în favoarea pârâtei secunde.

De asemenea, a cerut repunerea părţilor   în situaţia  anterioară, în sensul radierii din cartea funciară a înscrierii făcute în baza actului administrativ supus controlului jurisdicţional.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.49 din 17 ianuarie 2002, a respins acţiunea ca tadiv formulată, reţinând că reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ la data de 10 noiembrie 1998, din dosarul Judecătoriei Ploieşti soluţionat prin sentinţa civilă nr.11594 din 13 noiembrie  1998. Că deci, înregistrarea acţiunii în contencios  administrativ abia la 21 ianuarie 2000 s-a făcut cu depăşirea termenului de un an prevăzut  de art.5  alin. ultim din Legea nr.29/1990.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând, în esenţă, că eronat instanţa a respins acţiunea pe baza excepţiei de tardivitate, deoarece în cazul nulităţii actelor juridice nu sunt aplicabile termenele stabilite de art.5 din Legea nr. 29/1990 şi că nulitatea absolută poate fi invocată oricând.

Recursul este nefondat.

Sub raportul termenului de introducere a acţiunii  în contencios administrativ, când se invocă o cauză de nulitate a acestuia, nu există  în dreptul administrativ nici o deosebire între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Dispoziţiile art.1 şi 11 alin.1 ale Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ se referă la anularea actului, fără a face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Obligaţia persoanei lezate de a folosi, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, procedura administrativă prealabilă are drept scop de a da posibilitatea autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare să reanalizeze aspectele invocate şi eventual, să revoce ori să modifice actul, prevenind astfel un nou proces.

Neîndeplinirea procedurii administrative prealabile sau efectuarea acesteia cu depăşirea termenelor legale se sancţionează cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, sau ca tardivă, după caz.

In speţă, Curtea de apel a stabilit corect că reclamantul a exercitat dreptul la acţiune după expirarea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin ultim al Legii nr.29/1990, calculat de la data la care el a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului administrativ.

Termenul respectiv este un termen de decădere, ceea ce face imposibilă suspendarea sau întreruperea lui.

Acţiunea fiind tardivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ce a fost menţinută prin respingerea recursului.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza  art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa  reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la  serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de  Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut  calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut  în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu  de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia  publică  în  temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice  sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind  Statutul BNR, salariaţii  băncii sunt angajaţi în baza unui  contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este  aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea  Statutului Băncii Naţionale a României   s-a    avut    în   vedere  independenţa  instituţională  şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta  independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile  Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că  Banca Naţională a României  nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă  judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu  încetarea contractului  individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa  casată şi cauza  trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1  Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Taxă vamală. T.V.A. Garanţie. Restituire

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta SC ”N.R.” SRL, la data  de 18 iunie 2001 a solicitat obligarea autorităţilor vamale să soluţioneze reclamaţia cu privire la restituirea  garanţiei pentru plata taxelor vamale şi TVA şi să restituie suma de 1.990.396.936 lei ce reprezintă garanţia pentru plata taxelor vamale şi TVA, ce a fost achitată cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

In motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că la 18 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii o operaţiune de import Cafea solubilă „Classic”,  iar  pârâta a calculat, cu titlu de garanţii pentru plata taxelor vamale şi TVA, suma sus-menţionată, reprezentând taxă vamală, calculată la diferenţa dintre valoarea de tranzacţie şi valoarea de comparaţie şi comisionul vamal şi TVA; că suma  a şi fost achitată cu OP nr.215 din 18 ianuarie 2001.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.80 din 31 ianuarie 2002,  a admis în parte acţiunea,  în sensul că a constatat refuzul nejustificat al Direcţiei generale a vămilor  de a soluţiona cererea reclamantei privind restituirea garanţiei vamale, conform art.1 din Legea nr.29/1990 şi a obligat pârâta  să emită un act administrativ  numai în acest sens în baza art.11  alin.1 din Legea nr.29/1990 şi art.77(5) din Legea nr.141/1997. A fost respinsă cererea privind restituirea sumei reţinute cu titlu de garanţie pentru plata taxelor vamale şi TVA ca prematur formulată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a răspuns reclamaţiei făcute de reclamantă care este vătămată în drepturile sale prin acest refuz nejustificat, dar că cererea de restituire este prematur formulată atât timp cât pârâta nu a emis o decizie motivată în soluţionarea reclamaţiei.

Impotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, în legătură cu care se reţin următoarele:

Urmare operaţiunii de import cafea la data de 18 ianuarie 2001, şi conform declaraţiei de valoare în vamă depusă de reclamantă, Direcţia generală a vămilor şi Biroul  vamal Tîrguri şi Expoziţii, i-a stabilit reclamantei cu titlu de garanţie vamală şi TVA o obligaţie  în valoare de 1.990.396.936 lei, pe care reclamanta-recurentă a achitat-o cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

Pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, reclamanta a depus actele necesare, dar pârâta nu a dat curs obligaţiei legale de a determina definitiv valoarea în vamă pentru operaţiunea de import cafea din 18 ianuarie 2001 pe baza valorii de tranzacţionare, sau pe altă bază, şi, apoi, urmare deciziei luate, să restituie sau nu garanţia reţinută.

Curtea Europeană a Dreptului Omului a impus o serie de norme şi  în ce priveşte  natura fazei prealabile a contenciosului şi anume în procedurile administrative prealabile a fost prevăzută obligaţia autorităţilor administrative de a motiva răspunsurile la  recursul graţios. Aceste norme se regăsesc în legislaţia  naţională, (art.7 din OG nr.13/2000 şi Legea nr.29/1990).

Instanţa de fond avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

In acest sens, trebuie să dispună  măsurile necesare ca să i se  comunice aceste răspunsuri motivate pentru a putea soluţiona acţiunea, şi  nu să respingă ca prematur formulatiă cererea de restituire.

Cum instanţa de fond a respins greşit ca prematură cererea de restituire a garanţiei, fără a depune diligenţele cerute de art.129(5) Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, şi s-a trimis cauza spre  rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra cererii privind restituirea, sau nu, a garanţiei reclamate.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Drepturi reglementate prin O.G. nr.105/1999.Persoanele beneficiare

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa civilă nr.436/2001,  Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamantul C.P.P. împotriva Casei Judeţene de Pensii Maramureş prin care a solicitat anularea hotărârii nr.2999/10.07.2001 a Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.105/1999.

Curtea de apel, a reţinut în esenţă, că situaţia reclamantului nu se încadrează în prevederile art.1  din  Ordonanţa  Guvernului nr.105/1999, aprobate prin Legea nr.189/2000.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamantul susţinând în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale în materie, ignorând că noţiunea de strămutat este similară cu cea de refugiat,  iar din probele administrate a rezultat că el a fost nevoit să se refgieze la data de 1 februarie 1944 din localitatea de domiciliu Rădăuţi, judeţul Suceava ca urmare a intrării trupelor socvietice pe teritoriul României.

Recursul este nefondat.

La 1 februarie 1944, reclamantul a părăsit localitatea de domiciliu (oraşul Rădăuţi) judeţul Suceava şi s-a stabilit pentru o perioadă în oraşul Corabia judeţul Romaneşti, refugiindu-se ca urmare a evenientelor legate de intrarea şi înaintarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în cel de al doilea război modial.

Potrivit prevederilor art.1 lit.c) din Ordonanţa  Guvernului nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată, modificată şi completată prin Legea nr.189/2000, beneficiciază de drepturile acordate prin această ordonanţă persoana, cetăţean român, care în perioada arătată a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Potrivit art.2 din Normele de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.105/1999 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, între altele fiind enumerate şi persoanele refugiate.

Dar, acest refugiu trebuie să se  fi produs ca urmare a persecuţiilor la care fusese supusă persoana respectivă, din motive etnice.

Or, în cauză, reclamantul a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu ca urmare  a unor evenimente de război: intrarea şi înaintarea pe teritoroiul României a trupelor sovietice, în cadrul operaţiunilor militare din a doua parte a celui de al doilea război mondial.

Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localităţile de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit toate consecinţele nefavorabile situaţiei de refugiat, dar legiuitorul, prin Ordonanţa Guvernului nr.105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii de persoane.

Astfel fiind, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Consiliului Concurenţei de stabilire a taxei de autorizare a concentrării economice

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta S.C.„E.B.V.” a chemat în judecată Consiliul Concurenţei,  solicitând anularea deciziei nr.146 din 24 aprilie 2002 prin care s-a dispus recalcularea taxei de autorizare a concentrării economice de la 175.291.783 lei la 345.659.222 lei, diferenţa nefiind datorată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, iniţial, prin decizia nr.90 din 22 martie 2002 taxa de autorizare a fost stabilită la suma de 175.291.783 lei, în funcţie de cifra de  afaceri realizată de „I.R.I.C.” S.A., societate controlată ca urmare a concentrării economice.

Ulterior, cuantumul taxei a fost recalculat, prin nerespectarea criteriilor legale aplicabile cu privire la calculul cifrei de afaceri prevăzute de Legea nr.21/1996 şi de  Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei.

Astfel, a menţionat reclamanta, pârâta trebuia să aprecieze asupra  oportunităţii recalculării taxei numai în considerarea primelor brute încasate şi nu a cifrei de afaceri contabile.

Prin sentinţa civilă nr.712 din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ  a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că din   bilanţul contabil   pe anul 2001 a rezultat  valoarea cifrei de afaceri de cca. 349 miliarde lei, ceea ce a impus recalcularea  taxei de autorizare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta  susţinând că greşit  instanţa nu a ţinut cont de  actele prezentate pârâtei, conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei, privind autorizarea  concentrărilor economice din 14 aprilie 1997.

În nota remisă pârâtei s-a menţionat cifra de afaceri determinată în  înţelesul art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 referitor la societăţile de asigurare, iar nu cea prevăzută de art.67 din  lege pentru celelalte societăţi comerciale.

Reclamanta a invocat, de asemenea, nelegalitatea calculului taxei de  autorizare stabilită de pârâtă prin  decizia nr.146/2002. Potrivit normelor legale în vigoare, se poate proceda la recalcularea taxei doar în considerarea primelor brute emise, primite sau de primit, care au fost de 170.778.038.185 lei şi nu în raport de cifra de  afaceri contabilă de 348.779.029.069 lei.

Aşadar pârâta nu a avut în vedere singurul criteriu legal pentru calcularea taxei, valoarea primelor brute comunicată de societate preliminar emiterii celor două decizii, valoare sensibil asemănătoare, astfel încât actul administrativ emis sub nr.146 din 24 aprilie 2002 este  netemeinic şi nelegal.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr.90 din 22 martie 2002, pârâtul, autorizând  concentrarea economică, a stabilit o taxă de autorizare de 175.291.783 lei, rezervându-şi dreptul de a o recalcula, după depunerea situaţiei financiare simplificate a societăţii, la 31 decembrie 2001.

Ulterior, prin decizia nr.146 din 24 aprilie  2002, Consiliul  Concurenţei, având în vedere cifra de afaceri realizată la 31 decembrie 2001 de „I.RI.C.”SA, de 345.659.222.000 lei, a recalculat taxa de autorizare la 345.659.222 lei.

Pârâtul a determinat cifra de afaceri prin scăderea din totalul primelor brute emise, primite sau de primit, a sumelor virate la fondul de protejare a asiguraţilor.

Instanţa de  fond a reţinut în mod justificat că pârâtul a procedat corect, calculând cifra de afaceri conform art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 şi a pct.5.3 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei.

Astfel, pentru societăţile de  asigurare, cifra de afaceri este suma primelor brute emise, care vor  include toate sumele primite sau de primit conform  contractelor de asigurări încheiate de societăţi sau în contul lor, inclusiv primele cedate  reasigurătorilor, din care se scad obligaţiile privind fondul de protejare a asiguraţilor. În acest sens, termenul de prime se referă  nu numai la noile contracte  de  asigurare, ci şi la primele aferente contractelor încheiate în anii anteriori, care rămân valabile.

Susţinerea recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile  art.68 lit.b din Legea  concurenţei şi instrucţiunile privind calculul cifrei de afaceri în  cazurile de  comportament  anticoncurenţial nu poate fi primită,  pârâtul  emiţând decizia nr.146/2002 cu respectarea dispoziţiilor invocate.

Nici critica privind nelegalitatea calculului taxei de autorizare nu este întemeiată, pârâtul aplicând textele legale în materie prin includerea şi a valorii primelor cedate reasigurătorilor la stabilirea  cifrei de afaceri.

În raport de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:

– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;

– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;

– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.

Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul  Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.

Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.

Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.

Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.

Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975,  după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.

Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.

Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu  de daune morale.

Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.

Or,  instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.

Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.

Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost  modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale,   menţinându-se celelalte dispoziţii.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Funcţie publică. Drept disciplinar. Sancţiune disciplinară. Termenul de exercitare a acţiunii în anulare

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul M. D. C.  a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, solicitând anularea ordinului emis de acesta, deoarece, prin ordinul menţionat a fost sancţionat deosebit de sever pentru „acces neautorizat în reţeaua Ministerului Finanţelor”, faptă care, oficial, nu i-a fost adusă la cunoştinţă şi care greşit a fost considerată drept o abatere foarte gravă, atâta vreme cât orice salariat al ministerului poate accesa reţeaua acestuia.

În opinia reclamantului, ordinul este şi nelegal, fiind emis cu încălcarea procedurii instituite de dispoziţiile Legii nr.188/ 22.10.1999, în conformitate cu care, sancţiunea nu putea fi aplicată decât după audierea sa de către Comisia de Disciplină, comisie inexistentă la data emiterii ordinului.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a admis acţiunea şi a anulat ordinul contestat, reţinând că fapta reclamantului nu reprezintă o abatere disciplinară de vreme ce nu există o normă internă care să reglementeze şi să sancţioneze comportamentul utilizatorului.

Sub aspectul legalităţii, instanţa reţine că măsura dispusă încalcă dispoziţiile Legii nr.188/1999, nefiind propusă de Comisia de Disciplină.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Finanţelor care a susţinut excepţia prescrierii dreptului la acţiune faţă de împrejurarea că reclamantul nu a sesizat instanţa în termen de 30 zile de la comunicarea ordinului.

Recursul este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.188/1999, art.74, funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

Astfel fiind, şi cum legiuitorul nu a prevăzut un termen expres, urmează a se aprecia că termenul de sesizare al instanţei de contencios nu poate fi decât termenul de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art.5 din Legea nr.29/1990, termen ce curge de la comunicarea măsurii dispuse.

Faţă de împrejurarea că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de sancţionare la 10.10.2001, acţiunea formulată la 25.03.2002, s-a făcut cu depăşirea acestui termen.

Susţinerea reclamantului potrivit căreia termenul de sesizare este cel prevăzut de art.5 alin. ultim din Legea nr.29/1990, este nefondată  şi urmează a fi  respinsă. Acest termen de 1 an, este un termen limită, de decădere, înlăuntrul căruia persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege poate cere anularea actului administrativ vătămător. El a fost prevăzut din necesitatea de a nu lăsa prea mult timp ca actele administrative nelegale să-şi producă toate efectele.

În speţă, actul dedus judecăţii este un act administrativ, fiind emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, dar care în acelaşi timp vizează un raport de muncă supus unei reglementări speciale, potrivit căreia el poate fi contestat în termen de 30 zile de la comunicare.

Astfel fiind, urmează a se reţine că în mod greşit instanţa fondului a considerat acţiunea ca fiind formulată în termen.

Recursul a fost admis, iar acţiunea a fost respinsă ca tardivă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Admisibilitatea verificării legalităţii actului Uniunii

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul S.I.T. a solicitat să se dispună anularea deciziei nr.8523 din 15.12.2001 a Consiliului Uniunii Avocaţilor din România şi  obligarea  Uniunii să-l primească în profesia de avocat cu scutire de examen.

Reclamantul a susţinut  că, deşi  întruneşte condiţiile legale, cererea sa a primit aviz negativ din partea Baroului de Avocaţi Braşov, aviz care a stat la baza respingerii de către Consiliul Uniunii Avocaţilor a cererii sale prin Decizia ce s-a cerut a fi anulată.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa  nr.46/F din 14 mai 2002, a admis excepţia  inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea.

S-a reţinut, în esenţă, că Uniunea Avocaţilor din România este o uniune cu caracter profesional, deciziile sale nu se impun prin atribute specifice puterii administrative, şi deci, calea de  urmat pentru anularea actelor sale nu este aceea prevăzută de Legea nr.29/1990, ci o  acţiune de drept comun la instanţa competentă.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs  reclamantul, reţinându-se următoarele: în înţelesul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990, legea contenciosului administrativ, acte administrative pot fi nu numai actele efectuate de organele administrative de stat, ci şi actele juridice efectuate de autorităţile ce au calitatea de organe administrative şi care sunt investite prin lege  să îndeplinească funcţiuni administrative, funcţiuni în cadrul cărora îndeplinesc şi adoptă acte juridice.

Esenţial pentru a constata că un act este administrativ în sensul Legii nr.29/1990 este nu numai ca actul să fie emis  sau adoptat de la un organ al statului, ci de un organ de autoritate administrativă mai exact de la o organizare cuprinsă în sistemul de  structuri stabilit pentru îndeplinirea nevoilor sociale şi funcţionare în acest scop, a serviciilor publice, de asemenea manieră încât printr-o  oganizare  cît  mai calificată, să fie satisfăcute aceste cerinţe, şi să se  poată interveni atunci când se impune  cu măsuri pentru realizarea ordinii de drept, pentru menţinerea stării de legalitate în cadrul competenţelor de strictă aplicare stabilite prin lege.

Sub aspectul celor expuse,  Uniunea Avocaţilor din  România, formă organizatorică  cu competenţe şi structură stabilite prin lege privind desfăşurarea activităţii de avocatură, este cuprinsă şi face parte din autorităţile administrative, iar actele Uniunii sunt acte administrative.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată  şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeiaşi  instanţă, care va analiza toate celelalte apărări ale părţilor.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

T.V.A. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare imobiliară

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta Societatea comercială „T.T.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal de control nr.752 din 7 noiembrie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin şi a deciziei nr.148 din 7 februarie 2002 emise de  Ministerul Finanţelor Publice cu privire la suma de 763.482.275 lei, reprezentând TVA colectată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost nelegal obligată să plătească TVA pentru suma de 4.781.810.039 lei primită cu titlul de garanţie în baza convenţiei de promisiune de vânzare a unui imobil, fără a se avea în vedere că nu este proprietara imobilului şi că, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, taxa pe valoarea adăugată se datorează pentru transferul proprietăţii imobilelor.

Prin sentinţa civilă nr.124 din 21 mai 2002, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat actele atacate, în partea privind obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de 763. 482.275, reprezentând TVA. Instanţa a reţinut că, reclamanta nu  datorează TVA pentru avansul încasat în baza promisiunii de vânzare a unui imobil, întrucât convenţia încheiată cu societatea N.H. nu reprezintă o vânzare şi nu este un fapt generator  al exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin.

În recursul declarat de Parchetul s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.12  din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, ale pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000, precum şi convenţia de promisiune de vânzare din care rezultă că suma încasată de intimată reprezintă un avans din preţul vânzării, pentru care avea obligaţia să colecteze taxa pe valoare adăugată calculată de organele de control.

În recursul declarat de pârâţi s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a avut în vedere că, intimata a încasat un avans care nu se încadrează în excepţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 privind exigibilitatea anticipată a taxei pe valoarea adăugată. Sub acest aspect, recurenţii au arătat că, în cauză, este lipsit de relevanţă faptul că nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, intimata nu este proprietara imobilului şi perfectarea vânzării reprezintă un eveniment incert.

Analizând, Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:

Prin contractul preliminar de vânzare-cumpărare imobiliară şi de sublocaţie încheiat la 1 martie 2001, S.C. „T.T.” SRL, în calitate de promitent-vânzător şi firma N.H., în calitate de  promitent-cumpărător, au consimţit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare a spaţiului industrial în suprafaţa de 2.134 mp., şi aflat la acea dată în proprietatea S.C. „Cartex” SA. Preţul vânzării a fost fixat la suma de 330.000.000 LIT, urmând a fi plătit promitentului-vânzător în momentul în care acesta va emite în favoarea promitentului-cumpărător o garanţie bancară aferentă îndeplinirii propriilor obligaţii asumate şi restituirii preţului.

În luna septembrie 2001, societatea intimată a încasat de la firma N.H. suma de 4.781.810.039 lei, reprezentând avans promisiune de vânzare imobil, pentru care nu a achitat la bugetul statului TVA colectată în sumă de 763.482.275 lei.

Deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit prevederile legale care au constituit temeiul  actelor de control şi al obligaţiei intimatei de a plăti TVA colectată, aferentă avansului primit.

În art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 se prevede că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator atunci când se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru plata importurilor şi a datoriei vamale, pentru realizarea producţiei destinate exportului sau pentru efectuarea de plăţi în contul clientului.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind relevant în cauză faptul că nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra  imobilului, fără a avea în vedere că în cazul avansurilor încasate, exigibilitatea TVA este anticipată transferului proprietăţii, ca fapt generator al obligaţiei de plată.

Apărarea intimatei că avansul  primit este exceptat de la plata anticipată a TVA aferente, pentru că este  destinat efectuării de plăţi în contul clientului, nu poate fi reţinută în condiţiile în care nu a  fost dovedită o asemenea convenţie, iar achiziţionarea imobilului şi înstrăinarea lui către promitentul-cumpărător reprezintă obligaţiile pe care intimata şi le-a asumat în nume propriu. Această apărare este infirmată şi de temeiul plăţii afectuate de promitentul-cumpărător, ca reprezentând avans promisiune vânzare imobil, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c/3 pentru exceptarea sumei respective de la plata anticipată a TVA.

De asemenea, este nefondată apărarea intimatei că suma primită de la promitentul-cumpărător reprezintă o garanţie şi nu un avans din preţul stabilit.

Din clauzele contractului încheiat la 1 martie 2001 rezultă dimpotrivă, că pentru garantarea executării obligaţiei asumate, şi anume aceea de a  transmite proprietatea imobilului, intimata este cea care s-a obligat să constituie o garanţie în favoarea promitentului-cumpărător, ca o condiţie pentru achitarea preţului. În consecinţă, suma primită de intimată nu a reprezentat un preţ al promisiunii de vânzare la care s-a obligat şi nici o garanţie pentru executarea de către promitentul-cumpărător a propriilor obligaţii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, a casat hotărârea atacată şi a respins acţiunea.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al organelor vamale prin care s-au stabilit obligaţii fiscale. Suspendarea executării. Condiţii

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta SC „C.A.P.” SRL a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara şi Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice pentru a se dispune suspendarea executării procesului verbal din 21 mai 2002 şi a deciziei nr.373/2002 privind obligarea sa la plata sumei de 3.317.303.515 lei plus majorări până la soluţionarea acţiunii având ca obiect anularea deciziei nr.373/2002 şi a procesului verbal din 21 mai 2002.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.9  din Legea nr.29/1990.

Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 26 iulie 2002, a admis cererea şi a dispus suspendarea executării, până la soluţionarea dosarului nr.4972/2002 al Curţii de Apel Timişoara.

Instanţa  de fond a reţinut că în raport de cuantumul  obligaţiilor fiscale stabilite de pârâţi în  sarcina reclamantei, pentru  prevenirea  producerii unei pagube iminente se justifică suspendarea  executării actelor administrative atacate.

Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea executării  a declarat recurs pârâta Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti,            susţinând că:

– nejustificat a fost  admisă cererea de suspendare  nefiind întrunite condiţiile art.9 din Legea nr.29/1990;

– înainte de suspendarea executării instanţa avea obligaţia să pună în vedere reclamantei să depună o cauţiune potrivit  dispoziţiilor art.403 Cod procedură civilă.

Analizând recursul, Curtea îl va respinge ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990: „ În cazurile bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere tribunalului să dispună suspendarea actului administrativ până la soluţionarea acţiunii”.

Rezultă din  interpretarea textului legal mai sus invocat, că pentru acordarea suspendării executării trebuie îndeplinite două condiţii în mod cumulativ şi anume existenţa unor cazuri bine justificate şi iminenţa producerii unei pagube.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii. Astfel, pe rolul Curţii de Apel Timişoara se află în curs de soluţionare dosarul  nr.4972/2002 având ca obiect  anularea actelor administrative a căror suspendare a executării s-a  solicitat, respectiv procesul verbal din 21 mai 2002 şi decizia Ministerului Finanţelor nr.373/2002, ceea ce înseamnă dovada unei cauze bine justificate; iar cuantumul obligaţiilor fiscale, stabilite în sarcina intimatei, de 3.317.303.515 lei, plus majorările aferente, presupune o pagubă iminentă, pentru prevenirea căreia în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990.

Cât  priveşte cauţiunea prevăzută de art.403 alin.1 Cod procedură civilă urmează a se constata că dispoziţiile procedurale invocate de recurentă nu sunt aplicabile în speţă, Legea nr.29/1990 fiind o lege specială, suspendarea executării fiind solicitată în baza dispoziţiilor art.9 din această lege.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Parchetului de pe lângă C.S. J. Refuzul declarării recursului în anulare

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul S.L. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru refuzul soluţionării recursurilor în anulare, trimise de Ministerul Justiţiei.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că solicitarea reclamantului nu se încadrează în prevederile art.1 din Legea nr.29/1990, neputându-se dispune obligarea pârâtului la exercitarea căii extraordinare de atac prevăzute de art.330 Cod procedură civilă.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul S.L., motivând că în mod abuziv procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie au refuzat promovarea recursului în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti criticate în memorii.

Recursul este nefondat.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, pârâtul a soluţionat memoriile formulate de reclamant, comunicându-i că nu sunt motive pentru promovarea recursului în anulare împotriva hotărârilor considerate de reclamant ca nelegale şi netemeinice.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că dreptul de a ataca cu recurs în anulare hotărârile judecătoreşti irevocabile aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, singura instituţie în măsură să aprecieze dacă sunt întrunite condiţiile pentru exercitarea căii extraordinare de atac prevăzute de art.330 Cod procedură civilă.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Impozite. Regie autonomă. Lipsa de resurse financiare

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Colegiul jurisdicţional Mehedinţi al Curţii de Conturi a admis actul de sesizare formulat de procurorul financiar şi a obligat pe pârâta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare – Sucursala R.-T. D. T.-S. să plătească la bugetul local al comunei I. B. următoarele sume de bani:

– 6.392.688.732 lei, cu titlu de impozit pe salarii;

– 5.336.847.323 lei, majorări de întârziere aferente calculate până la 8 iunie 2000 şi în continuare până la stingerea efectivă a debitului;

-639.268.873 lei, cu titlu de penalizări.

Colegiul jurisdicţional a reţinut că sucursala menţionată a regiei autonome nu a virat la bugetul local comunal cotele datorate din impozitul pe salarii în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1999.

În aceste condiţii, organele de control financiar au calculat majorări de întârziere aferente impozitului şi penalizări conform normelor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr.53/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr.258/1998. S-au invocat totodată, dispoziţiile Legii bugetare nr.36/1999 şi cele conţinute în Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată şi modificată prin Legea nr.108/1996.

Împotriva sentinţei a declarat recurs jurisdicţional Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare Drobeta Turnu Severin.

Curtea de Conturi a României, Secţia Jurisdicţională a respins recursul jurisdicţional ca nefondat, deoarece lipsa resurselor financiare ca urmare a neasigurării finanţării producţiei de apă grea, nu constituie un motiv de înlăturare a obligaţiei bugetar-fiscale care revine pârâtei conform legii.

Şi această ultimă hotărâre a fost atacată de către regia autonomă cu recurs.

Recurenta a reiterat susţinerea făcută în recursul jurisdicţional, arătând că neplata impozitului pe salarii s-a datorat exclusiv inexistenţei disponibilităţilor băneşti  necesare pentru desfăşurarea activităţii în anul 1999.

Critica este neîntemeiată.

Potrivit art.8 alin.3 din Legea nr.189/1998 privind finanţele publice locale şi art.32 alin.2 din Legea nr.36/1999, unitatea plătitoare are obligaţia să vireze din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, cote diferenţiate la bugetul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi desfăşoară activitatea, precum şi la bugetul judeţean.

Neplata cotelor de impozit datorate constituie abatere fiscală.

În condiţiile unui raport juridic cu caracter bugetar-fiscal, obligaţia fiscală generată de acesta decurge din legea sau un alt act normativ cu valoare de lege, care instituie şi reglementează venitul la bugetele de stat şi locale.

Neexecutarea la termen a acelei obligaţii atrage răspunderea unităţii plătitoare care implică atât plata impozitului propriu-zis, cât şi a majorărilor de întârziere şi penalizărilor aferente.

Aşa cum corect s-a reţinut în decizia atacată, împrejurarea că regia autonomă recurentă nu a dispus de resurse financiare din cauza neasigurării finanţării producţiei de apă grea, nu poate constitui un temei pentru înlăturarea obligaţiei bugetare, care are caracter legal.

În sfârşit, nici faptul achitării ulterioare a unei părţi din creanţele fiscale menţionate în actul de sesizare, dovedit cu înscrisurile noi depuse de regie în recurs, nu justifică măsura reformării soluţiei criticare, care se vădeşte legală şi temeinică.

Faţă de considerentele expuse, recursul s-a  respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Primirea în profesia de avocat fără examen. Admisibilitatea acţiunii în anulare la instanţa de contencios administrativ

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul A.A. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România, a solicitat recunoaşterea dreptului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen şi obligarea pârâtei la despăgubiri materiale şi morale.

În motivarea acţiunii a arătat că s-a adresat Baroului Covasna pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, îndeplinind condiţia de vechime, de peste 10 ani în specialitate juridică, avizul negativ fiind exprimat de Barou doar la 8.03.2002, iar prin decizia atacată, Comisia Permanentă a Uniunii Avocaţilor din România i-a respins cererea fără a  motiva refuzul.

Curtea de Apel Braşov, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de intervenţie în interes propriu a Baroului de Avocaţi Covasna şi a respins acţiunea formulată de reclamant.

Instanţa de fond a reţinut că: Uniunea Avocaţilor din România este o uniune între fiecare avocat pe de o parte, şi barou sau uniune pe altă parte, între care nu există raporturi de subordonare. Puterile conferite ale acestor structuri se obţin prin delegarea reprezentanţilor, rezultat al eligibilităţii acestora prin votul majoritar al tuturor avocaţilor. În cazul autorităţilor administrative  puterile derivă din lege.

S-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât Uniunea Avocaţilor din România având caracter profesional, deciziile acesteia nu se impun prin atributele specifice puterii administrative.

Reclamantul a formulat recurs, susţinând că decizia atacată îndeplineşte toate condiţiile necesare unui act administrativ pentru a fi contestat pe calea contenciosului administrativ. În plus, Uniunea Avocaţilor din România a fost înfiinţată prin lege, şi este o autoritate publică administrativă – un serviciu public administrativ, care realizează sarcinile puterii executive de satisfacere a intereselor generale ale societăţii. Deciziile au atribute specifice puterii administrative al cărui element principal este noţiunea de autoritate publică şi nu de organ administrativ.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Pentru persoana aflată într-una din situaţiile prevăzute de art.14 alin.2 lit.a,b,c, din Legea nr.51/1995, se prevede posibilitatea de a fi primită în profesie fără examinare, urmând ca organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România să decidă pentru fiecare caz în parte, dacă acordă sau nu solicitantului scutirea de examen, însă această apreciere trebuie să fie obiectivă.

Este indiscutabil faptul că decizia contestată are caracterul unui act administrativ de autoritate emanat de o autoritate publică.

Prin respingerea cererii de primire în avocatură cu scutire de examen, recurentului i s-a vătămat un drept recunoscut de lege în sensul art.1 din Legea nr.29/1990.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii s-a făcut prin nerespectarea competenţei legale a instanţei de contencios administrativ.

Faţă de cele de mai sus, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi  s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

T.V.A. Prestări servicii şi livrări de bunuri în cadrul penitenciarelor

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei, pentru Penitenciarul Codlea a solicitat ca, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României să se dispună anularea deciziei nr.272 din 6 iunie 2002 a Secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi emise de pârâtă şi exonerarea sa de la plata sumei de 830.896.000 lei cu titlu de TVA, neîncasată şi nevirată la bugetul statului.

Instanţa de fond, Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi, a reţinut că unitatea  controlată a realizat  în anul 2000 venituri din operaţiuni economice, respectiv livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât  cele privind activitatea sa administrativă, socială, educativă, de ordine publică, pe bază de  contracte economice cu plată, peste plafonul de 50.000.000 lei, fără  să devină  plătitor de TVA.

Instanţa de recurs jurisdicţional a  reţinut ca bine stabilite faptele, iar cu privire la regimul fiscal aplicabil categoriilor de venituri realizate, că  penitenciarul datorează TVA..

Au fost respinse  apărările invocate, în sensul că veniturile respective nu intră  în sfera de  aplicare a TVA, întrucât  fac parte din categoria activităţilor educative, cu motivarea că munca deţinuţilor a produs venituri penitenciarului urmare a efectuării unor operaţiuni cu caracter comercial; de asemenea a fost respinsă apărarea că neînscrierea în facturi a TVA nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze la deducerea lor.

Impotriva  deciziei a declarat recurs judiciar Direcţia Generală a Penitenciarelor, reiterând  în esenţă apărările făcute  în faţa instanţei de  fond şi de  recurs jurisdicţional.

Recursul este nefondat.

Situaţia de fapt expusă este  corect stabilită şi asupra acestui aspect pârâta nu a formulat nici o obiecţie.

Argumentele aduse  în susţinerea punctului de vedere afirmat, de neimpozabilitate a prestărilor de servicii şi livrărilor de bunuri realizate  cu deţinuţii din penitenciar, nu pot  fi reţinute.

In primul rând  şi ca o  problemă de principiu, orice  scutire sau exceptare de la regimul fiscal de drept  comun trebuie  anume prevăzută de lege, tot astfel cum şi aplicarea oricăror  taxe  sau impozite nu poate  fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică consfinţind principiul fundamental al legalităţii regimului fiscal sub dublul său aspect, de impunere şi de  scutire / exceptare.

Inaplicabilitatea prevederilor privitoare la TVA, reclamată în speţă nu are drept  temei nici o dispoziţie  normativă directă, ea fiind dedusă dintr-o  interpretare a legii, iar nu  întemeiată pe o prevedere clară, expresă şi lipsită de  ambiguităţi.

De altfel, chiar această interpretare este nepertinentă şi fundamentată pe o greşită citire a textului normativ.

Astfel, dispoziţiile art.3 din OUG nr.17/2000 la care se face trimitere,  vorbesc despre livrările de bunuri şi  prestările  de servicii efectuate de instituţiile publice pentru activităţile lor administrative, sociale ş.a.m.d. Deci, se referă la operaţiunile care privesc activităţile lor  proprii exercitate,  în interesul şi scopul acoperirii  nevoilor de funcţionare  specifice instituţiei şi legate  intrinsec de mecanismul administrativ (cu diversele  sale componente: sport, educaţie, ordine publică etc.) al penitenciarului.

Or, în speţă, este  vorba  de o activitate  conexă, nespecifică administraţiei penitenciare  ca atare şi care  pune în valoare nişte raporturi de  drept  comercial încheiate cu terţe persoane  şi cârmuite de dispoziţii specifice dreptului obligaţional , atât  penitenciarul,  prin direcţia sau serviciul său de  specialitate cât şi beneficiarul acţionând  ca agenţi economici.

Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se  regăseşte şi la alte instituţii publice, fără scop lucrativ. În privinţa acestor instituţii, sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie  despărţită componenta  cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esenţa ei nelucrativă, specifică instituţiei respective, aplicabil fiind primei componente regimul fiscal de drept  comun, adică impozabilitatea.

A crea unui beneficiar de prestaţii de servicii plătite privilegiul fiscal al neachitării TVA atunci când contractează cu penitenciarul spre deosebire de un agent economic care contractează aceleaşi sevicii cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o  discriminare de tratament care nu-şi găseşte nici un temei în lege.

Nu se poate  aduce nici cel puţin argumentul de oportunitate, că din raţiuni social educative  se face o favoare celor ce prestează munca sau instituţiei ca atare,  întrucât TVA este  suportată de beneficiar, colectată de prestator şi vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând acelaşi şi pentru instituţia prestatoare şi pentru persoanele fizice.

Sunt, de asemenea, lipsite de pertinenţă şi celelalte argumente invocate de către recurentă.

Astfel, afirmaţia că statul nu a fost prejudiciat  în speţă fiindcă unităţile beneficiare au virat la buget întreaga valoare a TVA colectată, formal este exact, dar ceea  ce se impută este  cu totul altceva şi  anume, faptul că nu s-a  încasat  întreaga  sumă legal datorată şi care ar fi trebuit  colectată,  iar apoi vărsată la bugetul statului

Tot astfel susţinerea  că pentru a fi plătitor de TVA este necesar să  existe o „activitate  independentă de specificul sistemului penitenciar”, este nerelevantă deoarece  dacă este adevărat că specific activităţii penitenciare poate fi şi reeducarea prin muncă, este nespecific activităţii de reeducare valorificarea  prestărilor de servicii, consimţită  de  către deţinuţi, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care ţin de natura activităţilor  comerciale, sunt  specifice acestora, şi, funcţional, au un caracter independent.

Faţă de considerentele mai sus expuse,  recursul a fost respins.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Pensie de invaliditate. Acţiune pentru anularea deciziilor Secţiei de pensii din cadrul Ministerului de Internre. Competenţa de soluţionare

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul D. R. M. a chemat în judecată Ministerul de Interne,Serviciul Pensii, solicitând ca din data de 2 octombrie 2000, să fie recalculat cuantumul pensiei sale stabilite prin deciziile emise cu nr.125103 la 2 octombrie 2000, la 11 august 2000 şi la 15 mai 2001; obligarea pârâtului să-i acorde dreptul de pensie în conformitate cu prevederile art.80 alin.4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.80/1999; să se plătească diferenţele de pensie cuvenite, la valoarea reactualizată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a îndeplinit funcţia de subofiţer al Poliţiei de Frontieră până la data de 31 mai 2000, când a fost trecut în rezervă prin aplicarea dispoziţiilor art.85 lit.b din Legea nr.80/1995, ca urmare a încadrării sale în gradul II de invaliditate. Reclamantul a susţinut că prin deciziile contestate, pensia sa de invaliditate a fost stabilită în cuantum de 419.707 lei lunar, încălcându-se dispoziţiile art.80 alin.4 din Legea nr.56/1992, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.80/1999, care prevăd că personalul Poliţiei de Frontieră care şi-a pierdut parţial capacitatea de muncă în timpul sau în legătură cu serviciul şi nu mai poate exercita atribuţiile profesionale, va beneficia de o pensie egală cu solda integrală din ultima lună de activitate, de un ajutor bănesc egal cu de 12 ori solda integrală avută în ultima lună de activitate, precum şi dreptul de a cumula pensia cu salariul pentru o altă activitate desfăşurată.

Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.248 din 26 august 2002, a respins acţiunea, reţinând că dispoziţiile legale invocate de reclamant se referă la gradul III de invaliditate şi nu pot constitui temeiul juridic al cererii de recalculare a pensiei acordate pentru gradul II de invaliditate.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamantul, susţinând că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, pentru că nu s-a avut în vedere cererea sa de stabilire a pensiei în conformitate cu prevederile art.80 alin.4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.80/1999, potrivit cărora are dreptul la o pensie în sumă de 2.936.612 lei lunar. De asemenea, recurentul a învederat că hotărârea atacată  nu cuprinde motivele reţinute de instanţă şi cele pentru care a fost respinsă apărarea sa privind dreptul de a primi pensia de invaliditate într-un cuantum egal cu solda integrală avută în ultima lună de activitate.

Analizând, Curtea va admite recursul pentru următoarele considerente:

Prin acţiune, reclamantul a solicitat constatarea ilegalităţii deciziilor privitoare la recalcularea cuantumului pensiei de invaliditate; constatarea refuzului intimatului pârât de a rezolva cererea privind acordarea drepturilor de asigurări sociale prevăzute de art.80 alin.4 din Legea nr.56/1992, modificată şi completată prin O. U. G. nr.80/1999.

Faţă de acest obiect al acţiunii, se constată că prezentul litigiu este supus jurisdicţiei asigurărilor sociale, pentru care Legea nr.19/2000 prevede în art.155 competenţa tribunalelor de a soluţiona pricinile în primă instanţă.

În consecinţă, hotărârea Curţii de Apel Craiova a fost pronunţată cu încălcarea normelor imperative de competenţă materială prevăzute în legea susmenţionată şi urmează a fi casată în temeiul art.304 pct.3 C. proc. civ.

Reţinând că pensia recurentului reclamant a fost stabilită prin decizia Secţiei Pensii din cadrul Ministerului de Interne şi nu printr-un act întocmit de Casa Naţională  de Pensii sau de casele teritoriale de pensii, Curtea va aplica dispoziţiile art.156 din Legea n.19/2000, potrivit cărora competenţa de a soluţiona cauza aparţine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Fiind întemeiat motivul de necompetenţă materială invocat din oficiu de instanţă, ca motiv de ordine publică în condiţiile prevăzute de art.306 alin.2 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, instanţa în  a cărei rază teritorială îşi are sediul intimatul pârât.

Faţă de soluţia dată recursului, în raport de motivul necompetenţei materiale, nu se mai impune a fi examinate motivele de casare invocate de recurent şi cum acestea se referă la fondul pricinii, urmează a fi avute în vedere sub forma unor apărări de fond cu ocazia rejudecării cauzei de către instanţa competentă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Taxă vamală. Scutire prevăzută de art.12 din Legea nr.35/1991 privind regimul investitorilor străini

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta SC ”P.P.” SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană şi Vama Oradea solicitând anularea deciziei 1166/30.07.2001 emisă de Direcţia  Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor precum şi a procesului verbal de control 1341/28.06.2001 încheiat de Brigada de Supraveghere şi Control Vamal Oradea.

In motivarea cererii sale, reclamanta a susţinut că a importat în regim de scutire de taxe vamale 11 utilaje de prelucrare a lemnului şi un autoturism Peugeot 406, reprezentând aport în natură la capitalul social adus de asociatul investitor străin şi pentru care acesta a primit 10619 părţi sociale. Ulterior el a cesionat aceste părţi – operaţiune care în mod greşit a fost considerată de către organele de control drept o înstrăinare a bunurilor aduse ca aport în natură.

Prin sentinţa civilă nr.254/8 octombrie 2001, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea reţinând că prin cedarea părţilor sociale  investitorul străin s-a retras din societate şi ca atare acesta nu mai îndeplinea condiţiile pentru care a beneficiat de facilităţile prevăzute de art.12 Legea nr.35/1991.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.12 Legea nr.57/1993 pentru modificarea şi completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investitorilor străini „maşinile, utilajele, instalaţiile, echipamentele, mijloacele de transport şi orice alt bun din import necesar  investiţiei constituite ca aport în natură al investiţiei străine, la capitalul social, ori la majorarea acestuia, sunt exceptate de la plata taxelor vamale”.

In concordanţă cu aceste prevederi, în 1996, reclamanta a importat în regim de scutire taxe vamale 11 maşini de prelucrare a lemnului şi un autoturism, constituite ca aport în natură la capitalul social şi pentru care asociatul investitor străin a primit 10619 părţi sociale.

In 1999, prin act adiţional s-a consemnat cesionarea de către asociatul investitor străin  a părţilor sale sociale.

In urma controlului inteprins de Brigada de Supraveghere şi Control Vamal Oradea, prin procesul verbal 1341/28.06.2000, s-a reţinut că prin această operaţiune, investitorul străin  a înstrăinat aportul în natură– situaţie în care datorează taxele vamale,TVA-ul, comisionul de care a fost scutit, precum şi majorările de întârziere aferente-în conformitate cu dispoziţiile art.144 lit.b Legea nr.141/1997.

Măsura astfel dispusă este nelegală şi reprezintă în fapt consecinţa greşitei interpretări a dispoziţiilor legale.

Astfel, art.144 alin.1 Legea nr.141/1997, se referea la datoria vamală  ce se naşte din „neîndeplinirea uneia din condiţiile stabilite prin regimul vamal sub care au fost plasate bunurile”.

Este evident că se au în vedere condiţiile ce trebuiesc îndeplinite la momentul importului.

Or, în 1996 documentele vamale întocmite cu prilejul importului celor 11 maşini pentru prelucrarea lemnului atestă – constituirea acestora ca aport în natură la capitalul social al reclamantei – situaţie în care legal şi temeinic li s-a acordat scutirea de taxe vamale.

Bunurile importate au devenit proprietatea societăţii comerciale, persoană juridică, – distinctă de persoana fizică a investitorului asociat, –  intrând în patrimoniul acesteia şi servind scopului pentru care au fost aduse.

Părţile sociale constituite în favoarea asociatului nu îi conferă acestuia un drept de proprietate asupra bunurilor respective şi ca atare nici cesionarea lor nu poate fi interpretată ca o transmitere a proprietăţii acestor bunuri.

Fără a sesiza diferenţierea existentă între regimul părţilor sociale şi cel al aportului în natură la capitalul socialdevenit proprietatea societăţii şi în condiiile în care legiuitorul nu a înţeles să sancţioneze expres cu  retragerea exceptării de la plata taxelor vamale cesionarea ulterioară a părţilor sociale, atât organele de control vamal cât şi instanţa de fond, au dispus şi respectiv menţinut ‚în mod greşit măsura obligării reclamantei la  plata taxelor vamale, comision accize, TVA, şi majorări de întârziere pentru importul efectuat în 1996 de utilaje, constituite ca aport în natură la capitalul social.

Pentru aceste motive, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a cast sentinţa atacată şi pe fond s-a admis acţiunea.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Impozit pe profit. Limita deductibilităţii provizioanelor, conform H.G. nr.335/1995

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta  SC „Banca Comercială Albina” prin lichidator a solicitat anularea deciziei nr.813 din 30 mai 2001 emisă de Ministerul Finanţelor şi exonerarea de plata sumei de 4.229.110.450 lei reprezentând impozit pe profit, TVA aferentă unor  activităţi nebancare cu majorările de întârziere aferente, precum şi anularea procesului verbal de control din 3 iunie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti şi exonerarea de plată  a sumelor de: 5.128.826.048 lei, 53.560,35 D.U., 2.274.214,10 franci belgieni şi 8.630,82 USD.

Prin sentinţa civilă nr.1562 din 20 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. S-a reţinut că: reclamanta a încălcat  constant dispoziţiile legale specifice bancare, constituind provizioane specifice de risc şi incluzându-le pe cheltuieli deductibile din profitul impozabil; prin recalcularea impozitului pe profit, ca urmare a provizioanelor nedeductibile a rezultat că pe 1998, ar fi virat în plus numai 1.516.602.647 şi  nu 4.000.000.000 lei cât a solicitat; că datorează TVA în condiţiile  în care nu a produs dovezi care să confirme că prestările de serviciu nu au constat în evaluări de patrimoniu şi în fine că majorările de întârziere sunt datorate integral.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, SC „Banca Comercială Albina” SA prin lichidator.

Un prim motiv de casare a vizat greşita respingere a  capătului de cerere referitor la anularea  obligaţiei de plată a  impozitului pe profit şi a deductibilităţii fiscale a provizioanelor specifice de risc. În acest sens, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că şi-a constituit provizioane peste limita legală în condiţiile în care din raportul de audit a reieşit că trebuia să-şi constituie provizioane la un nivel superior celor deja constituite.

Un al doilea motiv de casare a avut în vedere greşita obligare a  băncii la plata TVA pentru activităţi  nebancare (evaluare de patrimoniu).  Recurenta a apreciat că în mod greşit nu s-a  considerat că verificarea garanţiilor este în fapt o componentă a  activităţii de creditare – care în final este scutită de TVA.  Tot greşit, consideră recurenta, s-a apreciat că activitatea realizată de bancă este o activitate de prestări servicii – de evaluare de patrimoniu.

Printr-un alt motiv de casare, recurenta a criticat soluţia Curţii de Apel Bucureşti şi pentru menţinerea obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere deşi după data deschiderii producerii falimentului la creanţele existente nu se mai pot adăuga datorii sau alte cheltuieli.

În fine, o ultimă critică a vizat modul de  soluţionare a capătului de cerere  referitor la restituirea impozitului pe profit virat în plus în 1998 în sumă de 1.200.204.719 lei în loc de 4.000.394.881 lei cât s-a solicitat.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în raport de criticile formulate, urmează a se reţine că acestea sunt justificate.

Recursul este fondat, în sensul ce se va expune:

Din actul de control rezultă că în perioada 30 iunie 1997 –  31 mai 1999, Banca Comercială Albina a constituit provizioane specifice de risc şi le-a inclus pe cheltuieli  deductibile la calculul profitului impozabil fără a respecta Normele Băncii Naţionale a României nr.3/1994 şi H.G. nr.335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor  agenţilor economici şi societăţilor bancare.

Concret, s-a imputat reclamantei că: nu a luat în calcul garanţiile materiale aferente  unor credite acordate; a constituit provizioane pentru credite acordate pe baza unor contracte de credit, nesemnate de beneficiar sau pentru credite la care nu au fost respectate normele interne de creditare; a constituit provizioane fără a lua în calcul garanţiile totale,  sau pentru credite la care nu au fost semnate contractele de credit.

Potrivit dispoziţiilor art.2 din H.G. nr.335/1995 „societăţile bancare pot constitui provizioane specifice de risc potrivit Normelor B.N.R. – pentru constituirea acestora, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al  societăţii bancare se diminuează  cu valoarea garanţiilor, ipotecilor şi a depozitelor băneşti  gajate”.

Art.5 din Normele B.N.R. nr.3/1994 – prevăd expres că la determinarea provizioanelor expunerea debitorului poate fi  micşorată numai cu valoarea  angajamentelor apărute din: garanţii, depozite gajate, colaterale acceptate de conducerea băncii”.

Conform art.5 din H.G. nr.335/1995, nu vor beneficia de deductibilitate fiscală provizioanele constituite peste limitele prevăzute de art.1 şi 2, precum şi cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în prezenta hotărâre”.

Reclamanta recurentă a susţinut constant că a respectat dispoziţiile legale  menţionate, precizând, în acelaşi timp, că nivelul provizioanelor de risc s-a situat sub cel necesar constatat de raportul de audit.

Or, problema ce se impune a fi rezolvată priveşte nu nivelul constituirii provizioanelor de risc ci acela al deductibilităţiilor, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, neputând fi deduse decât acele provizioane constituite în limita legală.

Pentru verificarea acestui aspect, se impunea efectuarea unei  lucrări tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din profitul impozabil au depăşit limitele prevăzute de art.1 şi 2 din H.G. nr.335/1995 – şi în raport de aceasta care este impozitul pe profit datorat.

Lucrarea de specialitate este necesară şi pentru explicarea aspectelor legate de conţinutul activităţii de creditare, în ce măsură activitatea de verificare a garanţiilor  prezentate de clienţi poate fi asimilată acesteia şi dacă prin aceasta se realizează în fapt o evaluare a  garanţiilor.

În ce priveşte majorările de întârziere, cum soluţionarea lor este strâns legată de modul de rezolvare al celorlalte motive de  casare, asupra lor instanţa urmează a se pronunţa în raport de aceste constatări.

Astfel fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa atacată şi  s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.

Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.

Recursul este nefondat.

Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.

Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce   prin  ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.

Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care  a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.

In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.

Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.

Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin  excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.

Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.

De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.

In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.

De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.

Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.

Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Taxă judiciară de timbru. Scutire

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.187/2001 a  Curţii de Apel Iaşi, susţinând că instanţa  greşit a anulat decizia nr.1413 din 21 septembrie 2001 a Ministerului Finanţelor, Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor, prin care s-a stabilit că C.V. datorează taxă judiciară de timbru pentru acţiunea prin care a cerut actualizarea unor daune de la inculpatul C.P.

Recursul nu este fondat.

C.V. este partea civilă din dosarul penal nr.14562/1997 al Judecătoriei Iaşi şi căruia i s-a admis în parte acţiunea civilă, cu obligarea inculpatului C.P., la o prestaţie periodică de 162.876 lei lunar începând cu 12 iulie 1994 şi până la încetarea stării de  nevoie şi 54.700.000 lei daune morale.

Inculpatul C.P. a fost condamnat la 3 ani închisoare (cu aplicarea art.81 Cod penal) întrucât în ziua de 12 iulie 1994 i-a aplicat mai multe  lovituri părţii vătămate C.V., precum şi o lovitură  cu o furcă de fier în zona capului, având drept consecinţă pierderea  totală a vederii la ochiul stâng.

Ulterior partea civilă C.V. a formulat o acţiune civilă separată, şi, în această cauză, Ministerul Finanţelor, prin decizia nr.1413 din 21 septembrie 2001 (atacată în cauză), i-a impus plata unei taxe de timbru considerându-se cererea formulată o acţiune în pretenţii.

În mod corect, instanţa de fond a stabilit că: „potrivit dispoziţiilor art.24 lit.c din Ordinul Ministrului Justiţiei nr.760/C/1999 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de  timbru – sunt scutite de taxele judiciare de timbru, potrivit legii, acţiunile şi cererile  inclusiv  cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale decurgând din acestea, formulate cu prilejul soluţionării dosarului penal sau prin acţiuni civile separate introduse la instanţa civilă.

Cum intimatul C.V. a cerut actualizarea prestaţiei periodice la care a fost obligat cel ce l-a vătămat, prestaţie  neachitată de C.P., precum şi daune materiale reprezentând venituri nerealizate, acesta beneficiază de scutirea de taxă de timbru prevăzută de lege.

Toate pretenţiile intimatului în acţiunea  promovată şi pentru care i s-a cerut să plătească taxă de timbru prin actul administrativ contestat îşi au izvorul în dosarul penal în care inculpatul C.P. a fost judecat şi condamnat.

Deci, recursul declarat de Ministerul Finanţelor este  neîntemeiat şi întrucât actul administrativ atacat a fost în mod corect anulat de instanţa de fond, hotărârea acesteia fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al ministrului de interne. Situaţii în care actul este de comandament militar, conform art.2 lit.b din Legea nr.29/1990

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul S.I. a chemat în judecată Ministerul de Interne şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi, solicitând desfiinţarea ordinului ministrului de interne, prin care a fost eliberat din funcţia de şef birou informaţii şi cercetării penale din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi.

Ordinul este considerat nelegal, întrucât la data emiterii lui, reclamantul se afla în concediu medical, iar după ce a aflat de existenţa lui, starea sănătăţii sale s-a agravat fiindu-i necesare 27 de zile de spitalizare şi apoi concediu medical.

Precizează că are 24 ani de cadru activ, este licenţiat în  ştiinţe judiciare şi militare, a fost avansat, a fost apreciat are calificare foarte bună, a beneficiat de solde merit şi a ocupat funcţii de conducere.

Prin acest ordin şi prin acuzele nefondate făcute în presă, i-a fost afectată imaginea sa publică.

Judecătoria Iaşi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ, în baza art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel Iaşi a respins recursul reclamantului, precum şi excepţia privind necompetenţa materială şi teritorială invocată de reclamant.

A respins acţiunea faţă de Ministerul de Interne, ca inadmisibilă şi faţă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Instanţa a reţinut că ordinul în discuţie este un act de comandament cu caracter militar, exceptat de la procedura contenciosului administrativ, în baza art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, fiind emis de Inspectoratul general al poliţiei de frontieră din cadrul Ministerului de Interne.

Reclamantul a declarat recurs, arătând că în mod greşit s-a considerat că ordinul contestat ar fi de comandament militar, deoarece actele de comandament militar vizează comanda trupei pe timp de pace sau în timp de război – dislocări de trupe, măsuri, acţiuni de luptă, etc, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, a contenciosului administrativ „nu pot fi atacate în justiţie actele de comandament cu caracter militar”.

Aceste acte sunt emise de autorităţile militare competente în scopul asigurării ordinii şi disciplinei în cadrul unităţilor militare din aceste unităţi. Astfel, actele ce se includ în această acţiune trebuie să emane de la autorităţi publice care au caracter de comandamente militare, prin comandamentul militar înţelegându-se o totalitate de trupe sub comanda unui şef determinat.

In al doilea rând, trebuie să fie vorba de acte care au un cuprins de natură militară, referindu-se la serviciul şi îndatoririle militare. La acestea se adaugă cerinţa ca toate aceste acte să cuprindă ideea de ordin, de comandă şi în consecinţă cu corelativul sau de disciplină militară, după cum rezultă din înşişi termenii expresei, care este atât de necesară şi caracteristică acestui organism.

Actele de comandament cu caracter militar sunt actele şi măsurile privitoare la pregătirea şi instrucţia militarilor, la mobilizare, concentrare, mişcări de trupe, repartiţia şi desfacerea lor, la darea de comenzi, la manevre şi operaţiuni militare la  dispoziţii privitoare la ordinea şi disciplina militară şi altele asemănătoare.

Prin urmare, orice alte acte emise de autorităţile militare străine de necesităţile propriu-zise ale acţiunilor militare, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Constatarea rămâne valabilă şi pentru ipoteza în care se invocă vătămarea dreptului subiectiv al unui militar, care a fost eliberat din funcţia deţinută.

Recursul a fost admis şi s-a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persecutat etnic. Persoană strămutată. Indemnizaţie

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii Ilfov, să se dispună anularea Deciziei nr.1589 emisă de pârâtă la 5 noiembrie 2001, decizie prin care i-a fost respinsă cererea de a fi încadrat şi a-i acorda calitatea şi drepturile de beneficiar  al Legii nr.189/2000.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ a respins acţiunea, prin sentinţa nr.181 din 25 februarie 2002, reţinând că reclamantul nu se încadrează în prevederile Legii nr.189/2000.

Recursul declarat de reclamant este fondat.

De prevederile art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000, beneficiază persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, şi anume la lit. „c” – „a fost  strămutată în altă  localitate decât cea de domiciliu”, cazul care priveşte recursul de faţă.

Prin normele de aplicare a O.G. nr.105/1999 aprobate de Hotărârea Guvernului nr.127 din 14 februarie 2002, în art.2 s-a precizat că prin persoană care a  fost strămutată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.

Reclamantul este născut la 13 septembrie 1931 în localitatea Turtucaia, iar urmare  tratatului bilateral din 7 septembrie 1940 încheiat între România şi Bulgaria, părinţii acestuia şi reclamantul care era minor, au fost strămutaţi obligatoriu în România.

Se constată, deci, că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de drepturile acordate de Legea nr.189/2000, având calitatea de persoană strămutată, considerente pentru care s-a admis recursul, a fost casată sentinţa şi, în fond, s-a admis acţiunea şi s-a anulat Decizia nr.1589/2001 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Ilfov, care a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să îi recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000 şi să îi acorde drepturile corespunzătoare.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.

In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.

Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe  cele salariale.

Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă  naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.

Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Desemnarea avocaţilor ca apărători din oficiu

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul  M.A.K. a chemat în judecată Baroul de avocaţi al judeţului Mureş şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România solicitând a fi obligată să-i repartizeze cauze  din oficiu.

Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată. S-a reţinut că reclamantului nu i s-a încălcat un drept prevăzut de lege în conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr.29/1990.

Impotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, susţinând că Baroul nu are un drept exclusiv de a refuza solicitarea clienţilor, a reprezentanţilor Parchetelor sau a instanţelor, în sensul desemnării sale ca apărător din oficiu în anumite dosare.

Recursul este nefondat.

In conformitate cu dispoziţiile art.103 din Statutul profesiei de avocat, Baroul are dreptul să desemneze avocaţi din oficiu, cu precădere pe cei stagiari sau tineri. Cum Baroul de avocaţi Mureş nu avea obligaţia legală de a-l desemna pe reclamant (care este avocat pensionar) să acorde asistenţă juridică din oficiu, în mod corect, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Din cuprinsul dispoziţiilor legale nu rezultă că Baroul trebuie să se supună solicitării  clienţilor, reprezentanţilor Parchetului sau instanţelor de judecată de a fi desemnat  un anumit avocat  (respectiv recurentul) pentru a acorda într-o anumită cauză asistenţă juridică din oficiu.

In prezent, recurentul a fost suspendat din exercitarea activităţii de avocat, astfel încât nu mai poate  susţine acţiunea (inclusiv recursul ) formulată în considerarea calităţii de avocat.

Având în vedere considerentele de mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Impozit pe profit. Cazul penalităţilor neîncasate

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

S.C. ”R.” SA  a solicitat anularea deciziei nr.1554/5 octombrie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care a fost respinsă contestaţia privind suma de 803.147.421 lei, reprezentând impozit pe profit.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, întrucât facturile de penalităţi nu erau încasate, acestea nu puteau fi considerate venit, potrivit H.G.nr.974/1994 şi H.G.nr.402/2000; că, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii  contabilităţii nr.82/1991, la “veniturile excepţionale” se înregistrează penalităţile încasate, momentul încasării fiind cel ce constituie stabilirea venitului şi a impozitului aferent; emiterea facturilor în fapt, nu consitituie momentul de stabilire a impozitului pe profit, întrucât nu este venit până la data încasării.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.862 din 30 septembrie 2002, a admis acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a anulat decizia nr.1554/5 octombrie 2001, precum şi procesul verbal încheiat de Administraţia Financiară Sector 1, cu nr.341095/26 octombrie 1998, în privinţa obligării la plata sumei de 799.685.280 lei impozit pe profit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza înscrisurilor de la dosar şi a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că, potrivit Legii nr.82/1991 şi a regulamentului de aplicare a legii stabilit prin H.G.nr.704/1993, “penalităţile sunt “creanţe incerte”, care se înregistrează în contabilitate în partidă simplă, în contul nr.8035 al penalităţilor neîncasate din Planul de Conturi-Debitori de amenzi şi penalităţi pretinse”;  că, autorităţile de control, au încadrat greşit penalităţile neîncasate în categoria veniturilor excepţionale, unde se înregistrează numai penalităţile care au fost încasate, astfel că reclamanta nu datorează suma de 799.685.280 lei, cu titlu de impozit pe profit.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi  Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 Bucureşti, susţinând, în esenţă, că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât a încadrat penalităţile neîncasate de către reclamantă în categoria celor prevăzute în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor pretinse de la debitori, nu în categoria veniturilor excepţionale, cum corect au procedat organele de control financiar.

Recursurile sunt fondate.

Din actele dosarului, necontestate, rezultă că, în perioada 1996 – 1998, reclamanta a emis către clienţii săi facturi de penalizări ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, pe care nu le-a înregistrat în evidenţa sa contabilă ca venituri excepţionale, ci în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor  pretinse de la debitori, motivând că acestea nu au fost încasate şi, deci, nu datorează impozit pe profit pentru ele, potrivit pct. 100 lit.c din Regulamentul de aplicarea Legii nr.82/1991.

Or, potrivit Cap.II, art.5 alin.4 din O.G. nr.70/1994, contribuabilii trebuie să înregistreze în evidenţa contabilă, ca venituri, contravaloarea bunurilor mobile livrate, valoarea bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, valoarea prestărilor de servicii facturate şi câştigurilor, indiferent de sursă, din orice operaţii care duc la creşterea valorii activului, precum şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri, în scopul reflectării corecte a impozitului pe profit.

Potrivit art.5 din H.G.nr.974/1994 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit, “la determinarea  profitului impozabil al unui an fiscal, contribuabilii vor lua în calcul totalitatea veniturilor încasate sau de încasat, indiferent de natura lor”; în venituri se include şi veniturile excepţionale, obţinute din operaţiuni de gestiune ( din despăgubiri şi penalităţi).

În aceeaşi ordine, sunt de observat şi dispoziţiile H.G.nr.704/1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii nr.82/1991, care stipulează că, pentru a da o imagine fidelă situaţiei financiare trebuie respectate regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, inclusiv principiul indepedenţei exerciţiului, care presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale, pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului.

Aşadar, potrivit acestor acte normative, penalităţile neîncasate, pentru care s-au emis facturi, constituie un venit care trebuia înregistrat şi impozitat, deoarece, prin emiterea facturilor, societatea a iniţiat o operaţiune economică şi financiară, pe care trebuia să o reflecte în evidenţa contabilă ca venit  şi, pe cale de consecinţă, să stabilească şi să achite obligaţiile fiscale; obligaţia rezidă şi în faptul că la clienţi facturile emise se înregistrează în mod corespunzător pe cheltuieli deductibile, prin care se diminuează masa impozabilă.

Faţă de cele menţionate, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică, iar recursurile fondate, astfel că au fost admise, s-a casat sentinţa şi, pe fond, s-a respins acţiunea.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persecutat politic. Cumulul drepturilor băneşti cuvenite ca veteran de război

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

T.I. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii  Bihor, să se dispună anularea hotărârii nr.1996 din 20 august  2002, emise de către Comisia  pentru aplicarea Legii nr.189/2000, şi obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al OG nr.105/1999 pe întreaga perioadă în care a fost refugiat, respectiv 1 octombrie 1940 – 6 martie 1945.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că: este pensionar şi veteran de război; a participat la război în perioada septembrie – octombrie 1944, după care a fost deconcentrat; la data de 14 martie 1945 a fost concentrat din nou până la 9 mai 1945; deşi a prezentat comisiei actele doveditoare, prin hotărârea atacată i s-a stabilit o perioadă de refugiu mai mică decât cea reală şi îndemnizaţia acordată este  inferioară  celei de care beneficiază foştii colegi, care au depus cererea imediat după publicarea legii.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa civilă nr.548/CA din 21 octombrie 2002, a admis acţiunea, a anulat actul administrativ supus controlului jurisdicţional şi a obligat pe pârâtă să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr.105/1993,  aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 11 octombrie 1940 – 6 martie 1945, sens în care  va emite o nouă decizie.

Impotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor susţinând că în mod greşit s-a admis acţiunea, reţinând eronat că pentru perioada în care reclamantul a participat pe front, poate beneficia de îndemnizaţia prevăzută de Legea nr.189/2000.

Critica nu este întemeiată.

Legislaţia română nu exclude dreptul persoanei aflate în una din situaţiile pe care le reglementează, de a cere şi obţine, în acelaşi timp, recunoaşterea  calităţii de veteran de război şi de persoană refugiată.

Potrivit art.12 alin.2 din Legea nr.44/1944, în cazurile în care  una şi aceeaşi persoană se încadrează în categoria de veteran de război, cât şi în aceea  de fost deţinut politic sau deportat, inclusiv prizonier de război în fosta URSS, luat după 23 august 1944 sau, deşi  declarat înainte de această dată, a fost reţinut după data armistiţului, beneficiază  cumulativ de drepturile băneşti pe perioadele corespunzătoare calităţii avute, cu condiţia ca perioadele să fie distincte.

In conformitate cu norma înscrisă în alineatul următor, persoana prevăzută la alineatul precedent nu poate  cumula celelalte drepturi, altele decât cele băneşti, dar va avea dreptul să opteze pentru cele mai avantajoase sau, după caz, să le obţină pe cele care nu sunt  prevăzute în prezenta lege, dar sunt recunoscute  prin lege pentru cealaltă categorie sau celelalte categorii în care se încadrează.

Prin hotărârea nr.1996 din 20 august 2002, Comisia constituită pentru aplicarea Legii nr.189/2000 a recunoscut reclamantului Trifa Ilie calitatea  de persoană care a fost strămutată în altă localitatea decât cea de domiciliu în perioadele 11 octombrie  1940 – 31 august 1944, 2 noiembrie 1944 – 31 ianuarie 1945, care totalizează 4 ani o lună şi 19 zile.

Nu s-a luat în calculul perioadelor de strămutare, lunile în care fiind  concentrat, reclamantul s-a aflat pe front, astfel cum rezultă din certificatul nr.67.117 din 28 aprilie 1998, eliberat de Ministerul Apărării Naţionale.

Interpretând  în mod corect prevederile legale mai sus enunţate, care interzic cumulul altor drepturi decât celor băneşti, prima instanţă a admis acţiunea şi a anulat parţial actul administrativ  cu consecinţa obligării pârâtei să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr.105/1999, pe întreaga perioadă de refugiu din motive etnice.

Ca atare, recursul a fost respins ca nefondat

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Hotărâre judecătorească. Motivarea soluţiei instanţei de fond. Lipsa dezbaterilor

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul BV a chemat în judecată Prefectura judeţului Galaţi, solicitînd instanţei anularea adresei nr.1500 din 4 noiembrie 1999 emisă şi comunicată de pârâtă, precum şi emiterea unei noi adrese de obligare a primarului la anularea actelor ilegale adoptate de Primărie şi primar, dar şi la întocmirea procesului-verbal de constatare şi emitere a actului de sesizare a organului competent.

Reclamantul a arătat că a solicitat Prefecturii judeţului Galaţi, luarea de măsuri, pentru corectarea unor nelegalităţi săvârşite de unii lucrători din Primărie şi chiar de primar.

Curtea de Apel Galaţi a respins plângerea petentului, reţinând că motivele invocate se referă la modul cum au fost rezolvate solicitările acestuia cu referire la dispoziţiile de aplicare a Legii nr.112/1995  şi a Normelor date prin H.G.nr.11/1997, ceea ce excede controlului instituit prin dispoziţiile legale enunţate.

Considerând această sentinţă netemeinică şi nelegală, reclamantul BV a declarat prezentul recurs, prin care a susţinut că:

– instanţa nu a fost legal constituită la data pronunţării, întrucât anterior acestei date s-a formulat şi depus o cerere de recuzare a judecătorului unic;

– încheierea de soluţionare la 23 noiembrie 2001 a cererii de recuzare s-a pronunţat fără a se da curs contestării taxei de timbru şi excepţiei de neconstituţionalitate invocate în dosarul de recuzare nr.1657/ C+C/2001;

– instanţa şi-a încălcat nu numai obligaţiile ce-i reveneau prin art.129 C. proc. civ., dar nu şi-a respectat nici obligaţia motivării în fapt şi în drept a soluţiei în condiţiile impuse prin art.261 C. proc. civ.;

– instanţa nu şi-a îndeplinit atribuţiile de control judecătoresc ce     i-au fost atribuite prin Legea nr.29/1990. Astfel, instanţa nu s-a pronunţat şi nu a analizat cele solicitate prin acţiunea  introductivă de instanţă, considerând că cele solicitate nici nu ar fi de competenţa sa.

Recursul este fondat.

Prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea. Lipsa motivării conduce la imposibilitatea instanţei de recurs de a-şi exercita obligaţia ce-i revine de a verifica temeinicia şi legalitatea hotărârii  atacate cu privire la oricare dintre motivele prevăzute de lege ( art.306 C. proc. civ.).

În cauză, prin încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2001 reclamantul a solicitat în apărare o serie de probe noi, precum:

– solicitarea de la pârâtă a documentaţiei privind întocmirea şi emiterea adreselor nr.1500/4 noiembrie 1999 şi nr.1596/22 noiembrie 1999;

– solicitarea de la Primăria municipiului Galaţi a întregii documentaţii de întocmire şi emitere a adreselor nr.24370/26 august 1998 şi 35205/11 octombrie 1999;

– luarea unui interogatoriu pârâtei.

Cauza a fost soluţionată însă fără să fi avut loc dezbateri, conform art.128 din C. proc. civ.

Cât priveşte dezbaterile din 12 noiembrie 2001, acestea au fost asupra probatoriilor şi a altor cereri formulate de reclamant, dar nu asupra fondului cauzei, instanţa respingând acţiunea ca nefondată.

Recursul a fost admis, sentinţa casată şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

T.V.A. Export. Condiţiile cotei 0 a taxei

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Societatea Comercială “P. N.” SRL în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a solicitat anularea deciziei nr.390/4 iulie 2002 emisă de primul pârât şi a procesului verbal din 20 mai 2002 încheiat de cea de a doua pârâtă şi exonerarea de plata sumelor de 92.633.536 lei taxă pe valoarea adăugată, 7.251.986.050 lei taxă pe valoare adăugată şi 3.539.244.202 lei majorări de întârziere aferente.

Reclamanta a arătat că, întrucât nu a fost încasată contravaloarea exportului de animale vii în valoare de 38.904 DM efectuat în Grecia, organele de control au reţinut că a încălcat dispoziţiile art.IV punctul 3 din Ordonanţa Guvernului nr.18/1994 şi a fost sancţionată contravenţional conform art.IV pct.7 cu amendă în sumă de 601.981.224 lei, echivalentul exportului. Corespunzător acestui export, pentru neîncasarea la termen a sumei de 38.004 DM pentru care societatea a aplicat cota zero TVA, organele de control au considerat că trebuie să plătească suma de 92.633.536 lei cu titlu de TVA suplimentar.

Consideră impunerea nelegală întrucât nu s-a ţinut seama de faptul că valoarea exportului nu s-a încasat din cauză că beneficiarul nu a plătit-o, astfel că ea se află în litigiu, pentru care s-a început procedura judiciară în Grecia.

Referitor la stabilirea cotei de 19% de TVA pentru exporturile a căror contravaloare s-a încasat, conform opiniei organelor de control, contrar dispoziţiilor art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu prevederile punctului 9.2 alineatul 2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 şi pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 7.251.986.050 lei cu titlu de TVA suplimentar, consideră că sunt întrunite condiţiile legale pentru cota zero la TVA.

Curtea de Apel Timişoara- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.336 din 15 octombrie 2002, a admis în parte acţiunea şi a anulat actele contestate în parte în ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul de stat 92.633.536 lei TVA suplimentar, 1.744.883.052 lei TVA suplimentar şi 324.856.368 lei.

Instanţa a reţinut că pentru exportul efectuat în baza declaraţiei vamale  întocmită în 11 ianuarie 2001, sunt aplicabile prevederile art.17 lit.B punctul a- întrucât textul nu condiţionează aplicarea cotei zero de TVA de încasarea efectivă a contravalorii exportului, fiind prevăzută doar condiţia ca încasarea valutei să se facă în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României.

Prin urmare, nu sunt incidente nici dispoziţiile cuprinse la punctul 9.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 câtă vreme contravaloarea acelui export nu a fost încasată.

Pentru celelalte exporturi s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada încasării valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, astfel nu poate beneficia de cota zero TVA.

Considerând hotărârea netemeinică şi nelegală, părţile au declarat recurs.

Societatea comercială reclamantă, susţine că se impunea admiterea acţiunii în totalitate, anularea actelor şi exonerarea de plata sumelor, întrucât îndeplineşte condiţiile legale pentru aplicarea cotei zero TVA.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice arată că actele contestate sunt legale, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi în fond respingerea acţiunii, întrucât instanţa nu a ţinut cont de prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea legislaţiei referitoare la TVA şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi a Hotărârii de Guvern nr.401/2000.

Recursul declarat de societate este nefondat iar recursul pârâţilor este fondat.

În urma unui control efectuat la reclamantă de organele de control ale Direcţiei Controlului Fiscal Arad, ce a vizat perioada ianuarie 2000- noiembrie 2001, s-au constatat că aceasta până la  data verificării, 20 mai 2002, nu a încasat contrvaloarea exportului efectuat în baza declaraţiei vamale de export nr.1488/11 ianuarie 2001, respectiv suma de 38.904 DEM, deşi termenul de încasare era depăşit.

Pentru neîncasarea contravalorii exportului pentru care societatea a aplicat cota zero TVA şi pentru nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, s-a constatat că aceasta a contravenit dispoziţiilor art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu pct.9.3 şi 9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 astfel i s-a aplicat cota de 19% TVA asupra contravalorii în lei a exportului, rezultând TVA suplimentară de 92.633.536 lei.

În urma verificării documentelor care atestă încasarea exporturilor efectuate, s-a reţinut că reclamanta nu a respectat condiţiile de încasare a contravalorii acestora, încasând sumele în valută în numerar, acestea fiind depuse ulterior de către administratorul societăţii şi de către diverse persoane fizice în contul societăţii deschis la Banca Transilvania – Sucursala Arad.

Pentru încălcarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999, art.1 pct.2 de modificare a art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa Guvernului nr.3/1992, republicată, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 14 martie 2000 şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, art.17 lit.B pct.a pentru perioada 15 martie 2000 – 30 noiembrie 2001, s-a aplicat cota de 19% TVA la facturile externe încasate în numerar, rezultând TVA suplimentară în sumă de 7.251.986.000 lei. La debitele stabilite s-au calculat majorări de întârziere de 3.539.244.202 lei.

În procedura prealabilă fiscală soluţia a fost de respingere a contestaţiei iar la instanţă aceea de admitere în parte.

Soluţia organelor de control este corectă, potrivit celor ce se vor arăta.

Conform art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la TVA, cota zero de TVA se aplică pentru “exportul de bunuri, efectuat de agenţii economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României”.

Aceeaşi prevedere a fost menţinută şi prin art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA, în vigoare cu începere de la 15 martie 2000.

Normele privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte operaţiuni cu străinătatea ale Băncii Naţionale a României precizează că “persoanele juridice autorizate să efectueze operaţiuni cu străinătatea sunt obligate să încaseze în termenele prevăzute în dispoziţii legale sumele în valuta convertibilă în lei aferente acestor operaţiuni în conturile lor în bănci”.

Art.16 din Regulamentul valutar nr.3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, emis de Banca Naţională a României, prevede că, în cazul livrării mărfurilor la extern, exportatorii au obligaţia de a întocmi declaraţia de încasare valutară, document necesar urmării şi controlului efectiv al încasării valutare şi de a încasa în termen valuta. Încasarea valutei trebuie făcută obligatoriu prin conturi bancare deschise la bănci autoroizate din Banca Naţională a României.

Pct.9.2 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 prevede “pentru operaţiunile prevăzute la art.17 lit.B a) din ordonanţa de urgenţă nu beneficiază de cota zero de taxă pe valoarea adăugată contribuabilii care încasează valuta în numerar sau prin transferuri din conturi bancare personale”.

Cum aceste norme explicitează modul de aplicare a prevederilor art.17 lit.B a), nu se poate vorbi că ar adăuga la lege.

Deci, justificat s-a reţinut că societatea nu beneficiază de cota zero TVA pentru exporturile realizate, în condiţiile în care încasarea valutei s-a făcut în numerar de persoane fizice.

Aceeaşi situaţie se aplică şi pentru exportul realizat, în condiţiile în care societatea nu justifică încasarea valutei.

Pct.9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 arată că: “nerespectarea prevederilor pct.9.3-9.8 privind justificarea cotei zero

de TVA şi/sau nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României atrag obligaţia plăţii TVA prin aplicarea cotei corespunzătoare livrărilor şi prestărilor la intern şi a majorărilor de întârziere aferente,

calculate de la data documentului care atestă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor”.

Apărarea societăţii în sensul că aflându-se în litigiu cu partenerul extern ar trebui să i se aplice prevederile Ordonanţei Guvernului nr.18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici nu poate fi primită, operabile fiind dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA.

Debitele fiind legale, societatea urmează a suporta şi plata majorărilor de întârziere.

În consecinţă, recursul declarat de societate fiind neîntemeiat, a fost respins, iar recursul pârâţilor fiind fondat, a fost admis, sentinţa atacată a fost casată şi în fond acţiunea s-a respins.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Avocat. Acţiune pentru obligarea Uniunii Naţionale a Avocaţilor din România de a primi în profesia de avocat

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

B. N. a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din  România să emită o decizie de  numire ca avocat în baroul precizat în acţiune.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.1038 din 31 octombrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art.1 şi 11 din Legea nr.29/1990.

Reclamantul a declarat recurs şi a arătat că i s-a încălcat un drept fundamental prevăzut în art.14 din Legea nr.51/1995, modificată prin Legea nr.231/2000.

Recursul este nefondat.

Prin acţiune, reclamantul a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din România să emită o decizie de numire a sa în profesia de avocat.

Conform Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată prin Legea nr.231/2000, persoana interesată se adresează organelor Uniunii Avocaţilor din România, Comisia permanentă şi Consiliul uniunii, care se pronunţă prin decizie, iar ultima decizie, act administrativ de autoritate face obiectul controlului judecătoresc în baza art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ.

În speţă, reclamantul deşi a parcurs procedura prealabilă prevăzută de lege, nu a înţeles să atace decizia Consiliului Uniunii prin care i s-au respins cererile. Or, în situaţia dată, instanţa nefiind legal sesizată, soluţia legală era de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească  şi să comunice la  Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii  în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.

Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.

Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.

De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Conflict negativ de competenţă. Răspunderea materială a militarilor

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul MI a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea hotărârii nr.43 din 26 septembrie 2002 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din  cadrul acestui minister, precum şi a hotărârii nr.386 din 29 iulie 2002 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei audit intern a aceluiaşi minister, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei de imputare nr.12/0/130.343 din 27 iunie 2002, emise de pârât  în sarcina reclamantului pentru suma de 1.272.600 lei, reprezentând cota-parte dintr-un prejudiciu  total de 4.735.700 lei. Totodată, reclamantul a solicitat anularea deciziei de imputare sus-menţionate, prin care a fost stabilită în sarcina sa răspunderea materială pentru un prejudiciu reprezentând curse efectuate în interes personal cu autoturismul de serviciu al unităţii operative la care acesta activează .

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, apreciind că litigiul dintre părţi este un litigiu de muncă, respectiv un conflict de drepturi, în reglementarea art.5 din Legea nr.168/1999, iar competenţa de soluţionare revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii emitente a deciziei de imputare, conform art.72 al aceleiaşi legi. În aprecierea instanţei, împrejurarea că O. G. nr.121/1998 a instituit căi de atac administrative împotriva deciziilor de imputare emise în sarcina militarilor, obligatoriu de parcurs, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze acţiunea.

La rândul său, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se următoarele:

– contestatorul a epuizat căile de atac împotriva deciziei de imputare, aşa cum acestea sunt prevăzute de O.G. nr.121/1998, iar potrivit art.43 din aceeaşi ordonanţă s-a adresat instanţei judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunea pe care a formulat-o împotriva hotărârii Comisei  de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne;

– hotărârea Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor este un act administrativ cu caracter jurisdicţional emis de un organ al autorităţii administraţiei centrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva acestei hotărâri, revine curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.

Constatând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, în sensul prevederilor art.20 pct.2 din C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească  instanţa competentă să soluţioneze cauza în raport cu obiectul real al acţiunii formulate de reclamant şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Răspunderea materială a militarilor este reglementată de O.G. nr.121 din 28 august 1998, iar art.30 din această ordonanţă  instituie pentru persoana care contestă decizia de imputare prin care a fost obligată la repararea prejudiciului, parcurgerea unor căi de atac administrative care, în prima fază, sunt soluţionate de comandantul, respectiv şeful care a emis decizia de imputare sau de  o Comisie de soluţionare a contestaţiei, numită  de acesta, iar în cea de-a două fază, de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a cărei hotărâre este definitivă.

Potrivit reglementării art.43 din ordonanţa sus-menţionată, în situaţia în care, după epuizarea căilor de atac administrative, persoana obligată la repararea prejudiciului consideră că a fost lezată într-un drept al său legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

Prin urmare, însăşi reglementarea specifică răspunderii materiale a militarilor conferă hotărârii comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne caracterul de act administrativ-jurisdicţional de autoritate emis de un organ al administraţiei publice centrale.

Competenţa de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea unui aemenea act, revine potrivit Legii nr.29/1990, instanţei de contencios administrativ.

Conform art.3 alin.(1) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererilor în materie de contencios administrativ, privind actele autorităţilor publice centrale, aparţine curţii de apel.

Cât priveşte competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ, aceasta aparţine, conform reglementării art.6 din Legea nr.29/1990, curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, care, în cazul de faţă, este Curtea de Apel Timişoara.

Pentru considerentele arătate, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul MI, în favoarea Curţii de Apel Timişoara

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Contestarea unui act administrativ al unei autorităţi a administraţiei centrale, act ce are ca obiect sume sub 5 miliarde de lei. Conflict negativ de competenţă. Efectele casării

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta Societatea comercială „SG” SA Galaţi a solicitat instanţei de contencios administrativ să dispună anularea deciziei nr.2734/ 14.11.1999 a Ministerului Finanţelor Publice, ca nelegală.

Curtea de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.120 din 10.05.2000, a admis acţiunea, a anulat decizia citată mai sus şi a exonerat pe reclamantă de plata sumelor din actul administrativ anulat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Finanţelor Publice Galaţi, pentru nemotivarea sentinţei în fapt şi în drept, astfel cum prevăd dispoziţiile art.261 alineatul 5 din C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa nr.120/2000 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, întrucât suma contestată fiind mai mică de 5 miliarde lei, competenţa aparţine Tribunalului Galaţi, Secţia de contencios administrativ.

Tribunalul Galaţi a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de D.G.F.P. Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, reţinând că cererea reclamantei priveşte acte de competenţa unei autorităţi a administraţiei publice centrale, competentă fiind Curtea de apel, ca instanţă de fond.

Curtea de Apel Galaţi a înaintat dosarul Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, pentru rezolvarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr.3462/ 14.11.2002 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a casat sentinţa nr.120/ 10.05.2000 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit O.U.G. nr.13/2001 şi H.G. nr.1296/2001, contestaţiile ce au ca obiect sume al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de organe specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi are sediul reclamanta. Curţile de apel judecă cererile în materie de contencios administrativ privind acte ale autorităţilor şi instituţiilor centrale (art.3 punctul 1 C. proc. civ.).

Aşa fiind, sub aspectul competenţei, instanţa supremă s-a pronunţat conform art.3151 C. proc. civ., astfel că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deşi cauza a fost trimisă de Curtea Supremă de Justiţie spre rejudecare la Tribunalul Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, aceasta s-a desesizat, creându-se un conflict negativ de competenţă.

În raport de cele menţionate mai sus, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persecutat etnic. Persoană strămutată. Proba persecuţiei

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul S.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Suceava, solicitând anularea deciziei nr.R/16763 din 22 mai 2002 şi să se constate că este beneficiarul dispoziţiilor Decretului-Lege nr.118/1990 modificat şi completat prin O.G. nr.105/1999 cu modificările şi completările ulterioare.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria, U.R.S.S., unde împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor au fost supuşi muncii forţate, au suferit datorită foamei, frigului şi mizeriei.

Reţinând că nu a prezentat acte oficiale de la instituţii abilitate din care să rezulte perioada persecuţiei etnice, pârâta i-a respins cererea.

Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea deciziei nr.R/16763/2002 a Casei Judeţene de Pensii Suceava. Totodată, a constatat că reclamantul beneficiază de dispoziţiile Decretului-lege nr.118/1990 modificat şi completat prin O.G. nr.105/1999 cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada august 1942 – 23 august 1944.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisuri şi declaraţiile martorilor S.L. şi S.V., că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria, împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor unde a fost supus unor tratamente inumane.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Suceava.

Recurenta a susţinut că o parte din martorii audiaţi nu aveau discernământ la data deportării, iar pe de altă parte, că aceştia nu au putut face dovada cu acte oficiale că s-au aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.

Recursul este nefondat.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada că în perioada august 1942  – august 1944 a fost deportat în Transnistria, datorită calităţii sale etnice, fiind supus unor tratamente inumane împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor.

Mai reţine instanţa că situaţiile concrete fiind persecuţiile etnice ale reclamantului, acestea au fost dovedite cu acte şi cu declaraţiile celor două reclamante S.L. şi S.V., cărora li s-au recunoscut drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990.

Nu se poate imputa reclamantului faptul că nu a  dovedit calitatea sa de persecutat etnic cu alte acte doveditoare, atâta vreme cât însuşi actul normativ aplicabil menţionează că dovedirea situaţiilor prevăzute la art.1 se face de persoanele interesate cu acte oficiale, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În atare situaţie, reclamantul a făcut dovada persecuţiei pe motive etnice şi cu cei doi martori, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de Decretul-lege nr.118/1990 pentru a putea beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.

Recursul a fost respins.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Competenţă materială. Decizie de imputare emisă de organul de control propriu al societăţii comerciale

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin sentinţa nr.34 din din 12 iunie 2002, Colegiul Jurisdicţional Sibiu al Curţii de Conturi a admis contestaţia formulată de BDR, fost director economic al societăţii comerciale „H.” SA Slimnic şi în consecinţă, a anulat decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina ei, de către conducerea unităţii pentru recuperarea prejudiciului în valoare de 19.117.472 lei.

Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a respins ca nefondat recursul jurisdicţional declarat de societatea comercială mai sus menţionată, împotriva sentinţei.

Şi această ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs de către Societatea comercială „H.” SA Slimnic.

Recurenta a cerut casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză de organele Curţii de Conturi şi, în fond, respingerea contestaţiei formulate de BDR ca neîntemeiată.

Recursul este admisibil.

Astfel cum deja s-a arătat, obiectul contestaţiei formulate de BDR, fost director economic al Societăţii Comerciale „H.” SA Slimnic, îl constituie decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina sa de către conducătorul unităţii pentru recuperarea prejudicului reprezentând lipsa în gestiunea lui SV (fost gestionar la ferma nr.9).

Angajarea răspunderii materiale s-a făcut ca urmare a unor constatări efectuate de organul de control propriu şi consemnate în actul indicat în preambulul deciziei.

Rezultă aşadar, că existenţa prejudiciului produs în patrimoniul societăţii comerciale nu a fost stabilită ca efect al controlului efectuat de organele Curţii de Conturi, potrivit art.18 din Legea nr.94/1992, modificată.

Ca atare, s-a apreciat, în mod greşit, că este competent Colegiul Jurisdicţional Sibiu să soluţioneze în primă instanţă contestaţia formulată de BDR, conform art.41 din aceeaşi lege.

La rândul său, Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a nesocotit dispoziţiile legale privitoare la competenţa materială, atunci când prin decizia recurată s-a pronunţat asupra recursului în fond şi a menţinut sentinţa nr.34 din 12 iunie 2002.

Ţinând sema de aceste considerente, recursul a fost admis şi s-a dispus casarea ambelor hotărâri pronunţate de organele Curţii de Conturi, cu trimiterea litigiului de muncă spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, Secţia conflicte şi litigii de muncă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Competenţă ratione personae

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul AN a chemat în judecată Ministerul Administraţiei Publice şi pe OC în calitate de ministru al administraţiei publice, cerând anularea parţială a Ordinului nr. 261/2001 în ce priveşte organizarea concursului de secretar general pentru Prefectura judeţului Constanţa din 24 aprilie 2001 şi, pe cale de consecinţă, anularea rezultatului acestui concurs şi anularea Ordinului nr. 393/2000 prin care a fost eliberat din funcţia de secretar general al prefecturii.

A solicitat, de asemenea, reîncadrarea în aceeaşi funcţie cu acordarea drepturilor băneşti până la reîncadrare, iar în subsidiar  admiterea contestaţiei privind rezultatele concursului desfăşurat în zilele de 24 – 25 aprilie 2001, în baza Ordinului nr. 261/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 988/29 iunie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 988 din 29 iunie 2001 a fost soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1164/2002, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 6 din Legea nr. 29/1990, reţinând caracterul imperativ al acestei norme.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Administraţiei Publice (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor).

În critica formulată, recurentul a arătat că în contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor este alternativă, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 29/1990 prevăd că această lege se completează cu dispoziţiile dreptului comun, iar pe de altă parte, dispoziţia art. 6 din Legea nr. 29/1990 este o dispoziţie de favoare de care reclamantul nu a înţeles să uzeze.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, „Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliu reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi 3 din C. proc. civ.”.

Se prevede, deci, o derogare de la principiul dreptului comun, potrivit căruia acţiunile cu caracter personal sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel în raza cărora domiciliază pârâtul (art. 5 C. proc. civ.), legiuitorul înlesnind astfel posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea sa la instanţa de domiciliu.

Fiind vorba de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să aleagă instanţa în raza căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Astfel, recursul declarat de de Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost admis, sentinţa atacată casată şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persecutat etnic. Proba persecuţiilor din motive etnice

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul E.B.A. a chemat în judecată Casa de Pensii Argeş, solicitând anularea hotărârii nr.250/2002 prin care i-a fost respinsă cererea privind stabilirea calităţii de beneficiar al prevederilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că după terminarea armatei efectuate  în România, a fost lăsat la vatră  în  comuna Albeşti judeţul Muscel şi nu în oraşul Hotin, care se afla sub ocupaţia  rusească, părinţii săi refugiindu-se  în aceeaşi comună.

Curtea de Apel Piteşti a respins  acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data lăsării la vatră, reclamantul, fiind adoptat de  N.D.E. avea domiciliul la părinţii adoptivi, respectiv în judeţul Muscel, motiv pentru care nu se încadrează în  prevederile  art.1 lit.c din Legea lnr.189/2000.

Impotriva  acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul E.B.A.

In motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că are  calitatea de refugiat, deoarece prin ordinul de lăsare la vatră i s-a impus să meargă la Câmpulung şi nu la Hotin, care era localitatea sa de domiciliu.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000 „beneficiază de prevederile  prezentei ordonanţe persoana cetăţean român, care în perioada  regimurilor  instaurate  cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut  de suferit persecuţii din motive etnice  după cum urmează…… a fost strămutat în altă

localitate decât cea de domiciliu”.

In cauza dedusă judecăţii, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unor persecuţii din motive etnice, deoarece acesta, după ce a fost încorporat la 1 noiembrie 1943, a fost lăsat la vatră  la 2 aprilie 1945 la Cîmpulung, judeţul Argeş şi nu în Hotin, ca urmare a faptului că părinţii săi adoptivi domiciliau în acest judeţ, adopţia  fiind făcută la 11 ianuarie 1945.

Toate  aceste împrejurări rezultă cu certitudine din actele depuse la dosar, respectiv sentinţa de  adopţie nr.1/11 ianuarie 1945 pronunţată de Tribunalul Judeţului Muscel; ordinul de lăsare la vatră., copia livretului militar.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt  incidente dispoziţiile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000, recurentul neputând  fi asimilat  refugiaţilor sau strămutaţilor.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persoană obligată să efectueze stagiul militar în detaşamente de muncă forţată. Drepturi cuvenite în baza Legii nr. 309/2002

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov, anularea hotărârii nr.333 din 18 decembrie 2002, emise de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei hotărâri care să constate că perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957 se încadrează în prevederile Legii nr.309/2002.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, deşi, îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege, pârâta a refuzat să-i acorde drepturile solicitate.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat hotărârea  atacată şi a obligat pe pârâtă să emită o nouă hotărâre care să constate că perioada menţionată de reclamant se încadrează în prevederile art.1 din Legea nr.309/2002, reţinând, în esenţă că, reclamantul  a făcut dovada că stagiul militar l-a efectuat într-un detaşament de muncă aparţinând Ministerului de Construcţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, susţinând că, din actele dosarului nu rezultă că  detaşamentele de muncă în care a lucrat reclamantul au făcut parte din Direcţia Generală a Serviciului Muncii,  ori de prevederile Legii nr.309/2002 beneficiază numai persoanele care au efectuat stagiul militar în aceste detaşamente de muncă, în perioada 14 ianuarie 1950 – 28 februarie 1961.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, beneficiază de prevederile acestei legi  cetăţeanul român care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă în perioada 1950 – 1961.

În speţă, din livretul militar al reclamantului rezultă că aceasta a lucrat în timpul stagiului militar în detaşamente de muncă, în perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957.

Or, câtă vreme este dovedită împrejurarea că reclamantul a prestat muncă în timpul stagiului militar într-un detaşament organizat, în acest scop, nu există nici un temei de a-l excepta de la recunoaşterea drepturilor sale.

Faptul că se contestă de către recurentă apartenenţa detaşamentelor de muncă la Direcţia Generală a Serviciului Muncii, invocându-se fie tutela Ministerului Forţelor Armate, fie cea  a Ministerului de Construcţii, nu prezintă importanţă în soluţionarea cauzei, deoarece s-ar ajunge la  nesocotirea scopului reparator al legii şi anume, acela de a  recompensa persoanele care au fost obligate să presteze o muncă ordonată de  regimul acelei epoci pe anumite criterii, în perioada în care reclamantul trebuia să efectueze stagiul militar.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Cerere de revizuire a deciziei prin care s-a respins recursul ca nefondat. Inadmisibilitate

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin decizia pronunţată la data de 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a respins recursul formulat de recurentul–reclamant împotriva sentinţei civile nr. 436 pronunţată la data de 28 noiembrie 2001 de Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în esenţă, că sentinţa recurată este legală şi temeinică, instanţa respingând în mod legal şi temeinic acţiunea, doarece recurentul–reclamant nu a făcut dovada că a părăsit localitatea de domiciliu, oraşul Rădăuţi, judeţul Suceava, ca urmare a strămutării/refugierii din cauza persecuţiilor din motive etnice, ci, eventual, din cauza evenimentelor legate de înaintarea frontului pe teritoriul României, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Cererea de revizuire formulată în cauză este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare.

Ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 322 din C. proc. civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

Regula prevăzută de art. 322 este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii.

Rezultă că nu pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată.

În consecinţă, decizia Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ prin care a fost respins recursul împotriva sentinţei nr. 436 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj ca nefondat, nu poate constitui obiect al unei cereri de revizuire. În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Competenţă materială. Plângere împotriva deciziei de sancţionare contravenţională emisă de C.N.A.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta Societatea comercială „NTR” SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr.61 din 18.03.2003, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a menţinut sancţiunea contravenţională aplicată prin decizia nr.39 din 18.02.2003, dar a redus cuantumul amenzii de la 250.000.000 lei la 150.000.000 lei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.531 din 16.04.2003, astfel că a fost declinată cauza spre soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată reclamanta este prevăzută într-un act cu caracter normativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv în Decizia nr.78/2002, situaţie în care plângerea împotriva actului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei se soluţionează de către judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, conform art.31-32 din O.G. nr.2/2001. Instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art.93 din Legea nr.504/2002, care prevăd competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt aplicabile decât în cazul contestării deciziilor luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pentru sancţionarea încălcării prevederilor acestei legi, iar nu în cazul încălcării reglementărilor emise de pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii în baza art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu se aplică şi contravenţiilor din materia audiovizualului, decât în măsura în care Legea nr.504/2002, ca lege specială, nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr.504/2002 are dispoziţii speciale în privinţa competenţei materiale a instanţei care soluţionează plângerea împotriva actelor de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, deoarece prevede expres în art.93 alin.2 că, deciziile de sancţionare luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

În recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a invocat, în temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., acelaşi motiv de casare şi   s-a precizat că, după pronunţarea hotărârii atacate, Legea nr. 504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003 şi în modificările aduse dispoziţiilor art.93 şi 94 din lege, s-a făcut distincţia clară, în sensul că actele de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, iar contravenţiilor aplicate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Recursurile sunt admisibile.

Legea audiovizualului nr.504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 10.10.2003.

Conform dispoziţiilor art.91 alin.1, art.93 alin.1 şi 3 şi art.94 din noua reglementare, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legii audiovizualului şi a deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, spre deosebire de contravenţiile constatate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cărora le sunt aplicabile prevederile O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002.

În consecinţă, deciziile emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, indiferent dacă faptele care constituie contravenţii au fost prevăzute în Legea nr.504/2002 sau într-un act normativ propriu, adoptat de Consiliu în exercitarea competenţei sale legale de reglementare, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Faţă de normele speciale de competenţă materială cuprinse în dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile din dreptul comun privind regimul juridic al contravenţiilor, reglementat prin O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002.

Curtea a admis ambele recursuri, a casat hotărârea atacată şi conform art.313 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.

Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.

Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.

Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.

Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.

Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.

Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.

În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Contestaţie la executare

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin  acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 4 martie 2003, reclamanta PD a chemat în judecată pârâtul CSA, executor judecătoresc, solicitând ca instanţa să dispună anularea procesului-verbal de licitaţie mobiliară întocmit de pârât la 24 ianuarie 2003.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin încălcarea flagrantă a prevederilor art.5 din C. civ. şi cu fraudarea Legii nr.99/1999, prin procesul-verbal contestat, pârâtul a declarat şi constatat adjudecarea bunurilor părţi sociale ale celor două debitoare ale sale din cadrul societăţii comerciale la care erau asociate, cu  toate că anterior, pe cale amiabilă, acestea i-au cesionat reclamantei părţile lor sociale.

Ulterior, reclamanta şi-a completat şi precizat cererea introductivă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actelor care au stat la baza întocmirii procesului-verbal de licitaţie, învestirea  cu formulă executorie a titlului executoriu, încuviinţarea instanţei pentru sechestrarea şi vânzarea  părţilor sociale în discuţie, validarea popririi.

De asemenea, a solicitat ca instanţa să constate că pârâtul a întocmit  actele cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.11 alin.2 şi art.66 din Legea nr.31/1990, modificată, urmând ca în temeiul art.11 din Legea nr.29/1990 să-i achite şi suma de 3 miliarde lei cu titlu de daune materiale.

La termenul din 7 mai 2003, apărătorul pârâtului a invocat  excepţia de necompetenţă a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând a se declina competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.632 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de  soluţionare a  acţiunii formulate de reclamanta PD împotriva  pârâtului CSA, executor judecătoresc, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

A obligat pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut  în vedere obiectul acţiunii şi prevederile C. proc. civ., în sensul că  împotriva  executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de  executare se poate face contestaţie care se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind în speţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

Impotriva sentinţei  civile sus-menţionate a declarat recurs PD, care a susţinut, în esenţă, că obiectul acţiunii priveşte un act administrativ şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ şi nu judecătoriei.

Recursul este nefondat.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cererea completatoare şi din celelalte acte aflate la dosar se reţine că recurenta a contestat procesul-verbal de licitaţie şi actele care au stat la baza  întocmirii acestuia, deci acte de executare întocmite de pârât în calitatea sa de executor judecătoresc.

Conform prevederilor art.58 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti: „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de  executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.”, iar dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la contestaţia la executare sunt cuprinse în Cartea a V-a, capitolul  I, secţiunea a VI-a,  art.399- 404.

Art.399 alin.1 teza I prevede că „Impotriva  executării silite  înseşi,  precum şi împotriva oricărui act de  executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”.

Conform prevederilor art.400 alin.1 din C. proc. civ. „contestaţia se introduce la instanţa de executare” care este Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, astfel cum în mod legal şi temeinic  a reţinut instanţa de fond, întrucât obiectul acţiunii nu îl priveşte anularea unui act administrativ sau suspendarea  executării acestuia, actul atacat în instanţă nefiind un act administrativ în sensul Legii nr.29/1990, care să atragă competenţa de soluţionare a instanţei de  contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Magistraţi. Pensie. Vechime în magistratură. Principiul neretroactivităţii legii. Discriminare.

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000 şi precizată cu cererea depusă la 11 decembrie 2000, reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând să fie anulată adresa nr. 85/DS/G/27 ianuarie 2000, să i se recunoască vechimea în magistratură pentru perioada 16 noiembrie 1960 – 1 mai 1997 şi să i se elibereze adeverinţă pentru pensia de serviciu în vederea actualizării pensiei sale în raport cu salariul de bază şi drepturile magistraţilor în activitate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 mai 1997 s-a pensionat conform Legii nr. 3/1977 pentru munca depusă şi limită de vârstă, dar pentru perioadele în care a îndeplinit funcţia de consilier juridic are dreptul la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr. 92/1992. Reclamantul a învederat că prin adresa contestată, pârâtul a refuzat să-i recunoască vechimea în magistratură pentru activitatea desfăşurată timp de 36 de ani în profesiuni juridice, vătămând dreptul său la stabilirea pensiei de serviciu.

Curtea de Apel Alba – Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a avut funcţia de judecător numai 9 ani şi că nu îndeplineşte condiţia unei vechimi de cel puţin 25 de ani în magistratură pentru a beneficia de prevederile art. 103 din Legea nr. 92/1992 republicată privind pensia de serviciu a magistraţilor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.

În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.44 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevăd expres că şi perioadele în care s-au exercitat alte funcţii juridice decât cele de judecător sau de procuror constituie vechime în magistratură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a motivat eronat soluţia dată pe principiul neretroactivităţii legii şi a reţinut că, de pensia de serviciu nu pot beneficia decât magistraţii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1997 şi cei reîncadraţi după pensionare. Recurentul a învederat că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu decizia nr.88/1 iunie 1999 în care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul la actualizarea pensiilor în raport cu salariile de bază ale magistraţilor în activitate nu este recunoscut tuturor categoriilor de magistraţi pensionari.

În ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat tratamentul discriminatoriu care i-a fost aplicat în privinţa  dreptului la pensie, motivând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Recursul este nefondat.

În baza deciziei nr. 139945/25 aprilie 1997, recurentul beneficiază de pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă stabilită de Oficiul de pensii al judeţului Alba în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Cererea recurentului de recunoştere a dreptului la pensia de serviciu şi la actualizarea cuantumului acesteia în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru acordarea acestei categorii de pensie.

Conform art. 103 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, pensia de serviciu se acordă magistraţilor cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură.

Recurentul nu îndeplineşte această condiţie, întrucât a exercitat funcţia de judecător numai 9 ani şi, până la data pensionării, a exercitat alte funcţii juridice care nu sunt asimilate funcţiei de magistrat. Deşi aceste ultime funcţii sunt printre cele enumerate în art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, ca reprezentând vechime în magistratură, activitatea desfăşurată de recurent în perioadele respective nu este asimilată funcţiei de magistrat, aşa cum a fost definită în art. 42 din aceeaşi lege. Conform prevederilor legale  sus-menţionate, au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă aceasta, precum şi magistraţii asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, instanţa de fond a stabilit că recurentul nu este în drept să beneficieze de pensia de serviciu a magistraţilor şi că vechimea pentru perioadele lucrate în funcţia de judecător şi în alte funcţii juridice nu poate fi valorificată decât prin calcularea pensiei care i-a fost deja acordată în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Curtea constată că este nefondată şi susţinerea recurentului privind recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei de serviciu şi pentru persoanele pensionate anterior modificării şi completării Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997. Cum recurentul nu este titular al dreptului la pensie de serviciu, apare ca lipsită de temei legal cererea sa de a se actualiza pensia sa, calculată în sistemul prevăzut de Legea nr. 3/1977, dar în raport de condiţiile reglementate prin Legea nr. 92/1992 pentru altă categorie de pensie, respectiv în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate.

Ultima critică din recurs este de asemenea nefondată, întrucât recurentul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea pensiei de serviciu şi deci calcularea pensiei sale în baza Legii nr. 3/1997 nu reprezintă o discriminare faţă de magistraţii pensionaţi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Persecutat etnic. Copil născut în timpul refugiului părinţilor

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamantul F.I. a solicitat anularea Hotărârii nr.8465 din 17 martie 2003, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr.105/1999, întrucât are calitate de  persoană  refugiată, fiind născut în refugiu.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea  aşa cum a fost formulată.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Cluj, susţinând, în esenţă,  nelegalitatea acesteia, în raport  de prevederile H.G. nr.127/2002 care prevăd necesitatea ca persoana să-şi fi schimbat domiciliul şi să fi suferit persecuţii etnice, ori localitatea Bădeni, unde s-a născut intimatul reclamant aparţine statului român.

Recursul este nefondat.

Este necontestat faptul că reclamantul s-a născut la data de 8 iulie  1944 în localitatea  Bădeni, judeţul Cluj, în perioada strămutării părinţilor săi.

Potrivit art.1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a  suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii enumerate.

Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonaţei, rezultă că atât obiectul, cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective în perioada arătată, din motive etnice.

Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, prin persoană persecutată trebuie înţeleasă atât  persoana care a  suferit acele persecuţii în mod nemijlocit, cât şi acelea care au suferit persecuţiile respective în mod indirect, prin consecinţele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinţii lor s-au refugiat sau au fost strămutaţi, ca urmare a unor persecuţii din motive etnice şi au suferit astfel toate consecinţele nefavorabile ce au decurs din această situaţie.

Or, în cauză este de necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinţii săi au fost nevoiţi să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a persecuţiilor etnice exercitate.

Că legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor celor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor din motive etnice, rezultă şi din  împrejurarea că astfel de drepturi au fost acordate prin art.3 din O.G.nr.105/1999 şi soţului supravieţuitor.

Deci, dacă legiuitorul a înţeles să acorde o indemnizaţie lunară soţului supravieţuitor, care nu a suferit persecuţiile şi nici consecinţele persecuţiilor din motive etnice, a fortiori trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi compensatorii copilul care fiind născut în perioada  refugiului, a suferit în mod direct toate consecinţele nefavorabile care s-au răsfrânt asupra familiei sale ca urmare a persecuţiilor etnice.

Soluţia Curţii de apel fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca neîntemeiat.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta S.C. „G.A.I.” SRL Arad a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, Garda Financiară, Secţia Arad, solicitând suspendarea executării procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad, în temeiul art.9 din Legea nr.29/1990, până la soluţionarea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi contencios administrativ a admis cererea reclamantei şi a suspendat executarea procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 1.035.357.730 lei cu titlul de obligaţii fiscale, până la soluţionarea dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă: lipsa competenţei materiale a Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea cererii, faţă de prevederile H.G. nr. 1296/2001 privind actualizarea cuantumului sumelor prevăzute la art.5 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.13/2001; împrejurarea că recurenţii nu au fost citaţi în cauză şi că măsura suspendării executării procesului-verbal s-a luat fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr. 29/1990.

Recursul este fondat.

Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.

Or, în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate şi la iminenţa unei pagube.

Astfel, prima instanţă nu face referire la vreo probă din care să rezulte pe de o parte, existenţa unui caz bine justificat, iar pe de altă parte că, prin executarea actului administrativ, reclamanta ar suferi o pagubă iminentă.

Sub acest aspect este de observat că, simpla afirmaţie făcută în sensul că, prin blocarea contului s-ar produce o pagubă iminentă „iar iminenţa sa (a pagubei) rezultă direct din lege”, nu este de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.

Evident, în condiţiile date, în care nici din sentinţă şi nici din actele dosarului nu rezultă existenţa celor două cerinţe esenţiale, pentru incidenţa art.9 din Legea nr.29/1990, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică.

Faţă de cele expuse, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cererea reclamantei respinsă.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Rolul activ al judecătorului

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a respins cererea reclamantului VL, privind stabilirea calităţii de beneficiar al Legii nr.309/2002, motivând că acesta nu a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul D.G.S.M.

Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului VL, prin care a solicitat anularea hotărârii Casei Judeţene de Pensii Hunedoara, reţinând că, potrivit livretului militar, acesta a fost încorporat la 10 ianuarie 1957 de către U.M.03263 Sibiu şi a efectuat stagiul militar până la 31 decembrie 1958, deci, nu în detaşamente de muncă aparţinând D.G.S.M. pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr.309/2002.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând: întâi, că în perioada 20 ianuarie 1957 – 31 decembrie 1958 a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă, respectiv pe mai multe şantiere de construcţii; în al doilea rând că, la eliberare, în august 1959, livretul său militar a fost completat cu numărul specialităţii militare, grupa I categoria „neinstruit”, arma „construcţii”, iar în anul 1965 în mod abuziv au fost modificate rubricile 9,11 şi 12 din livretul militar, în sensul că a fost instruit, fiind radiată arma construcţii, precum şi specialitatea militară.

Recursul este fondat.

În adevăr, livretul militar a fost modificat la rubricile 9,11 şi 12, cu menţiunea „instruit”, deşi iniţial era trecută categoria „neistruit”, fiind, totodată, radiată arma la care a efectuat stagiul militar reclamant, respectiv „construcţii”.

Este adevărat că, potrivit adresei nr.A/452 din 4 martie 2003 eliberată de Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Serviciul Arhive şi Documentare Militară Bucureşti, militarii care au menţionat în livret sau în fişa de evidenţă personală  că au satisfăcut stagiul militar în unităţi militare ( de exemplu: U.M.0124, U.M.01523 etc.) nu au făcut parte din D.G.S.M.

Dar, în raport de datele trecute iniţial în livretul militar al reclamantului, în sensul că a fost neinstruit şi a satisfăcut stagiul militar în construcţii, era necesar să se dispună completarea probatoriului, chiar cu referire la adresa nr.A/452 din 4 martie 2003, pentru a se stabili, în mod indubitabil, dacă  şantierele de construcţii, la care se face referire în motivele de recurs, au făcut sau nu parte din D.G.S.M.

Omiţând să procedeze în sensul arătat, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art.129 pct.5 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Aşadar, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Recurs declarat împotriva unui act administrativ-jurisdicţional. Termenul de recurs al actului administrativ-jurisdicţional. Tardivitate

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

S.C. „LC” S.R.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 77 din 3 martie 2003 emisă de Comisia Consiliului Concurenţei prin care a fost individualizată sancţiunea, fiindu-i aplicată o amendă de 20.000.000 lei, la Preşedintele Consiliului Concurenţei.

În urma analizei contestaţiei, Preşedintele Consiliului Concurenţei a decis prin Decizia nr. 169 din 24 martie 2003 respingerea contestaţiei şi menţinerea deciziei nr. 77/2003.

Împotriva acestei decizii cu nr. 169 din 24 martie 2003, reclamanta S.C. „LC” S.R.L. a declarat recurs, criticând soluţia Preşedintelui Consiliului Concurenţei ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii. În acest sens, a precizat că recurenta nu a determinat eliminarea sau denaturarea concurenţei, nu a obligat clienţii la semnarea unor angajamente, iar aplicarea sancţiunii este prescrisă în raport de dispoziţiile art. 13 pct. 1 din O.G. nr. 2/2002.

Curtea, în prealabil analizei motivelor de casare, constată că recursul este tardiv declarat.

Aşa cum rezultă din actele de la dosar, decizia nr. 169/din 24 martie 2003 emisă de Preşedintele Consiliului Concurenţei a fost comunicată recurentei la 5 mai 2003 cu reclamaţia nr. 2132/5 mai 2003.

Potrivit prevederilor art. 60 alin. 5 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, Deciziile Preşedintelui Consiliului Concurenţei pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ în termen de 15 zile de la comunicare, ori recursul s-a depus la 19 iunie 2003 direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind supus prevederilor art. 302 C. proc. civ., dar restituit recurentei care a înaintat recursul instanţei a cărei hotărâre o critică la 30 iunie 2003 – fila 11.

Analiza acestor acte demonstrează că la 1 iunie 2003 când a redactat şi datat recursul, recurenta primise comunicarea Deciziei 169/2003, iar declararea acestuia şi depunerea la Consiliul Concurenţei s-a făcut la 30 iunie 2003, fiind înregistrat la nr. RG 1926 din 7 iulie 2003, deci cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Este de precizat că activitatea de control cu caracter contencios realizată de Preşedintele Consiliului Concurenţei se finalizează prin emiterea unui act cu caracter jurisdicţional, iar Legea 29/1990 consacră regula atacării în faţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, mai exact cu recurs la secţia de contencios administrativ şi a actelor administrativ-jurisdicţionale, după epuizarea căilor prevăzute de lege.

În acest sens este şi prevederea din art. 60 alin. 5 din Legea 21/1996 care stipulează că Decizia Preşedintelui Consiliului Concurenţei poate fi atacată în faţa secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în termen de 15 zile de la comunicare.

Şi Legea contenciosului administrativ stabileşte că actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, prevedere cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 29/1990.

În raport de considerentele expuse, Curtea constată că recurenta a primit comunicarea la 5 mai 2003, iar recursul a fost depus la instanţa a cărei hotărâre se critică la 30 iunie 2003, astfel că recursul este tardiv declarat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care recurenta ar pretinde că a depus recursul din eroare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 19 iunie 2003, termenul de 15 zile fiind depăşit şi în această teză.

Recursul a fost respins ca tardiv.

Culegeri de jurisprudenta si legislatie,

Impozit pe profit. Contract de privatizare cu FPS prin sistemul MEBO. Reducerea impozitului reglementat prin Legea nr.77/1994. Consecinţele abrogării legii

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Reclamanta SC”P”SA a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Financiară Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Braşov solicitând ca în contradictoriu cu pârâţii să se dispună anularea Deciziei nr.823/2000 a Ministerului Finanţelor Publice, Hotărârea nr.3/2000 a Administraţiei Financiare şi a Deciziei nr.30/2000 a  D.G.F.P.C.F.S. ca nelegale,de stabilire, cu încălcarea Legii nr.77/1997 a obligaţiei de a plăti, printre altele, suma de 663.631.709 lei cu titlu de impozit pe profit şi 975.840.259 de lei majorări de  întârziere.

Curtea de Apel Braşov – Secţia comercială şi contencios administrativ  a respins acţiunea, prin sentinţa nr.145/F din 12 iulie 2000, reţinând că actul de control încheiat de Administraţia Financiară Braşov ca şi soluţiile date în contestarea acestuia au stabilit legal datoriile către buget ale reclamantei, că aceasta nu mai putea beneficia de prevederile Legii nr.77/1994, aceasta fiind abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/ 1997.

Reclamanta a formulat recurs, susţinând, în esenţă, că nelegal nu s-a reţinut că facilităţile reglementate prin  Legea nr.77/1994 se aplică pe durata contractului, deci şi după abrogarea acestei legi.

Recursul este fondat.

Prin procesul verbal de control nr.2582 din 23.12.1999 întocmit de inspectorii Administraţiei Financiare Braşov a fost verificată societatea recurentă asupra modului în care a determinat şi virat la bugetul de stat, obligaţiile sale fiscale, în perioada iulie 1995 – 30.09.1999.

Reclamanta a încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni de la F.P.S., pentru privatizare prin sistem MEBO, la data de 8.04.1996, în conformitate cu prevederile Legii nr.77/1994. Prin actul de control, ca şi instanţa de fond, se susţine că reclamanta recurentă în anul 1996 nu putea beneficia de reducerea cu 50% a impozitului pe profit decât de la data încheierii contractului, iar în perioada anilor 1998 şi 1999 nu putea beneficia de reducerea cu 30% a impozitului pe profit în raport de reglementările O.U.G.nr.88/1997 care abroga Legea nr.77/1994.

Această interpretare a instanţei de fond nu este legală.

În conformitate cu prevederile art.50 din Legea nr.77/1994 societatea comercială care se privatizează prin transmiterea de acţiuni asociaţiei – constituite conform acestei legi – beneficiază pe toată durata achitării ratelor sau rambursării creditelor, în condiţiile prevăzute în contractul de vânzare cumpărare de acţiuni, de reducerea cu 50% a impozitului pe profit acţiunilor dobândite. Era o facilitate în scopul de a sprijini financiar societatea, în perioada achitării obligaţiilor financiare contractuale. Nu se poate reţine că acest contract, încheiat în anul 1996, care a avut la bază un studiu de fezabilitate, întocmit având ca date şi facilităţile din Legea nr.77/1994, nu va mai menţine convenţia părţilor legal încheiată, dacă în anul 1997, prin O.U.G.nr.88/1997, a fost abrogată.

Astfel fiind, nu se poate reţine că reclamanta recurentă are o datorie la buget în sumă de 690.115.989 lei care provine din nerecunoaşterea reducerii impozitului pe profit cu 50% şi respectiv 30% conform Legii nr.77/1994 şi O.U.G.nr.38/1997, ci se reţine că refuzul organelor de a recunoaşte aceaste facilităţi este nelegal. Pe cale de consecinţă nu se pot calcula majorările de întârziere la o sumă nedatorată în care sens suma de 975.840.259 lei a fost reţinută nelegal în sarcina reclamantei recurente.

In raport de aceste considerente s-a admis recursul s-a casat sentinţa numai cu privire la sumele de 663.631.709 lei şi 975.840.259 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări aferente, sume de plata cărora a fost exonerată reclamanta. S-au  menţinut alte dispoziţii ale sentinţei.