Browsing Category

Jurisprudenta ICCJ 2014

"Ghidul juridic al romanilor din strainatate"- AVOCAT ROMANIA, "Restituiri retroactive pensii taiate", "Verificati partenerul de afaceri", Absolventii Spiru 2009 fara Diplome, Abtinere, Accize pentru inmatricularea autoturismelor cu cilindree mai mare de 3000 cmc, actiuni, actiuni si alte acte, ADMITERE BAROU, Adoptii Romania, Afaceri la cheie, Agentia Domeniilor Statului - DOSARE, Alba Iulia . Avocat, Alexandria.Avocat, Amenzi isctr, ANRP, Anulare proces verbal contraventie, Anulare proces verbal de contravenţie ISCTR, Apel video, Arad . Avocat, Articole juridice COLTUC, Asistenta in favoarea consumatorilor, ATACARE OUG 51/2014, avize si autorizatii de mediu, Avize-mediu, Avocat achizitii publice, AVOCAT ARBITRAJ, AVOCAT BUCURESTI, AVOCAT CEDO, Avocat CLOUD, AVOCAT DIPLOME SPIRU HARET 2009, Avocat divort, Avocat divort Romania, AVOCAT DREPT CIVIL, AVOCAT EMIGRARE, Avocat energie, Avocat executare silita, AVOCAT FONDURI EUROPENE, AVOCAT INSOLVENTA, Avocat litigii sportive, Avocat malpraxis, AVOCAT MEDIERE, Avocat pentru românii din diaspora-Avocat al românilor din afara graniţelor ţării, Avocat specializat in dreptul penal al afacerilor, Avocatul animalelor, Avocatul contribuabilului, avocatul contribuabilului, AVOCATUL DE LA ORA 16.00, Bacau . Avocat, Baia Mare . Avocat, Banci, Bancuri, Bistrita . Avocat, Botosani . Avocat, Braila . AVOCAT, Brasov . AVOCAT, BUCOVINA DE NORD, Bucuresti . AVOCAT, Bugetarii in razboi cu statul, Buzau . AVOCAT, C O D U L - I N S O L V E N T E I, Cabinet de avocat virtual (virtual law firm), Calarasi . AVOCAT, Calculator taxe notariale, Cand, Caransebes . AVOCAT, Care, Cartea Verde a Legislatiei Muncii, cas avocat, Casatorii gay Romania, Cauze civile si comerciale Romania, Cazul C-26/13 Árpád Kásler and Hajnalka Káslerné Rábai v OTP Jelzálogbank Zrt, Cazuri de nedreptate din justitia romana, Cazuri in atentia DNA, Ce, CEDO, cereri, Certificat de nastere/ de deces Romania, Certificate verzi, Cetatenie basarabeni, Cetatenie romana, Cetelem Ifn s.a. clauze abuzive, Chambers and Partners (editia 2013), Cine, CLAUZE ABUZIVE BANCI, Clienti Bucuresti, Clienti din strainatate, Clienti din tara, Clubul juridic, Cluj Napoca . AVOCAT, Cod rutier, Codul aerian 2014, Codul audiovizualului 2014, Codul Fiscal 2014, Codul fiscal 2015, Codul insolventei 2014, Codul Muncii 2014, Codul Silvic 2014, Codul vamal 2014, Coltuc.ro/intrebari, coltuc.ro/stare-dosar, Comert, Compendiu pe intelesul tutoror al Noului Cod Penal si De Procedura Penala, Comunicate de presa, Constanta . AVOCAT, Constitutia Romaniei 2014, Consultanta achizitii publice, Consultanta juridica, Consultanta si reprezentare in instanta in litigii privind protectia consumatorului, Consultaţii la tine acasă, Contestare amenda rovinieta, Contestatie la executare silita Noul cod penal, CONTESTATIE TERGIVERSARE PROCES, Contract de vanzare-cumparare, contracte, contracte colective de munca 2013-2014, Contracte de sponsorizare-cazuri practice, Cosmetic Products Notification Portal, costuri, Covasna . AVOCAT, Craiova . AVOCAT, Credite, Criminologie/Criminalistica, CU EI SA NU FACI AFACERI !, Culegeri de jurisprudenta si legislatie, Cum, Cum recuperez OBLIGATIUNILE EMISE DE CEC inainte de 1989, Cum sa…, Cum se face?, Curs valutar, Curtea de Justiţie UE, Daune Morale RCA, DAUNE SPIRU HARET, De la lume adunate, decepnl, Denominare franci elvetieni, Denominare pe CHF, Depunerea juramantului, Depunerea on-line a documentelor la ONRC, despagubiri pentru depozitele constituite la cec, Despăgubirile prin puncte, Detasarile transfrontaliere, dezbateri, Dictionar juridic, Diplome Spiru Haret, Dispute in spatiul virtual, Diverse/Dictionare, Domenii Coltuc, Dosare achizitii publice-SEAP, Dosare ale Consiliului Concurentei, Dosare ANRP, Dosare CNSC, Dosare DIICOT, Dosare noua lege adoptie, Dosare obtinere cetatenie romana, Dosare TVA retroactiv persoane fizice, Dosarele Directiei de Combatere a Criminalitatii informatice, Dreptul administrativ, Dreptul aero-spatial, Dreptul civil, Dreptul comunitar, Dreptul constitutional, Dreptul consumatorului, Dreptul diplomatic, Dreptul familiei, Dreptul fiscal, Dreptul insolventei, Dreptul international public si privat, Dreptul maritim si fluvial, Dreptul medical, Dreptul mediului, Dreptul muncii, Dreptul muncii si asigurari sociale, Dreptul parlamentar, Dreptul penal, Dreptul procesual civil, Dreptul procesual fiscal, Dreptul procesual penal, Dreptul proprietatii intelectuale si industriale, Dreptul transporturilor, Dreptul vamal, Drepturi de autor, Drepturi muzica, Drobeta Turnu Severin . AVOCAT, Economie, Elodia-Cioaca, ENEL NE FURA, English News, Executat sau somat de catre banca, Extern, FALIMENTUL + PERSONAL, Financiar, Firme care au emis cecuri şi/sau Bilete la Ordin fără acoperire, Focsani . AVOCAT, Fonduri publice nationale, Galati . AVOCAT, Ghid achizitii terenuri straini - 2014, GHID ANGAJARE, Ghid complet executare silita, Ghid infiintare firma, Ghid practic de folosire Noul Cod de Procedura Penala, Ghid practic de recunoastere diplome USH, Ghid practic pentru procedura partajului judiciar, Ghid practic pentru proces denominare franci elvetieni sau euro, Ghid practic pentru proprietarii de imobile nationalizate - 2014, GHID PRACTIC PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR SECHESTRATE/RETINUTE/RAMASE IN BASARABIA, Ghidul apararii in dosarele aflate la DIICOT, Ghidul apararii in dosarele aflate la DNA, Ghidul clientului bancar abuzat, Ghidul consumatorului abuzat de banca, GHIDUL DIVORTULUI IN 2014: TOT CE TREBUIE SA STIE SOTII CAND VOR SA DIVORTEZE, Ghidul juridic al transportatorului, Ghidul practic pentru actele de procedura in materie civila, GHIDUL ROMANULUI DIN STRAINATATE, Ghiduri practice, Giurgiu . AVOCAT, http://spiruforum.coltuc.ro/, Hunedoara . AVOCAT, Iasi . AVOCAT, IFEP PORTAL, imigrari, IMIGRARI ROMANIA, Imobile scoase la licitatii silite, inchidere firma, Incuviintare excutare silita, Infiintare firme Romania, Infiintare SRL-D – Acte si documente, Infiintarea Institutiei "avocatul Animalelor", Influenta Noului Cod Civil asupra mediului de afaceri din Romania, INFO DOSARE FNI DEPUSE LA AVAS, Inmatricularea provizorie a autoturismului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului de fond, Inregistrare marca, Inregistrare marci, insolventa persoana fizica, Insolventa unitatilor administrativ-teritoriale, Institutii publice, Institutii publice Romania, Intabulare 2012, Intern, Interviu acordat LEGA500.COM de catre avocat Coltuc Marius Vicentiu, Interviuri presa, Intrebari frecvente ale clientilor, Intrebari si raspunsuri, Intrebari si raspunsuri cetatenie, IT, IT&C, jostimbrudemediu.info, Juridic, juridic tv, Jurisprudenta ICCJ 2014, Leasing, LEGE 290/2003 SI 9/1998, LEGEA 290/2003 SI LEGEA 9/1998, Legea 72/2013, Legea Educatiei, Legislatie-az.com, LicitatiiJuridice, Litigiu privind achiziţiile publice, Logica juridica, Medicina legala, Medierea, Miercurea Ciuc . AVOCAT, MODEL ACTIUNE DENOMINARE CHF, Modele de cereri, Modele de cereri si actiuni, Modele de contracte, Modele de contracte, cereri, actiuni si alte acte, Monitorul oficial, Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 - masurile pentru finalizarea procesului de restituire, NOTAR BUCURESTI, NOUA LEGE A RETROCEDARILOR 2013, Noul Cod Civil 2014, Noul Cod de Procedura Civila - 2014, Noul Cod de procedura civila –NCC, Noul Cod de Procedura Fiscala 2014, NOUL COD DE PROCEDURA PENALA, Noul Cod de Procedura Penala 2014, NOUL COD PENAL 2014, NOUL COD RUTIER, Noul cod rutier 2013-2014, Noul Cod Rutier 2014, noulcodpenal.com, Noutati legislative, NU CUMPARARE TERENURI STRAINI, O speta pe zi, Obtinere duplicat certificat de casatorie Romania, Obtinere vize Australia, Oglinda dreptatii, Onorarii Casa de avocatura Coltuc, Optiuni privind infiintarile, Oradea . AVOCAT, Pacalitii USH, Pagubitii mic.ro, Pagubitii money.ro, Pararea mea despre, Partaj Romania, PARTAJ TIMBRU DE MEDIU, pasi, Pasii necesari pentru infiintare firma, pe Internet, Pedeapsa cu moartea, Pensii Romania, Permis de munca, Permise sedere straini-ROMANIA, Persoane concediate colectiv, Piatra Neamt . AVOCAT, Pitesti . AVOCAT, Ploiesti . AVOCAT, Politic, PROBLEME DIFICILE DE DREPT PENAL IN CONCEPTIA NOULUI COD PENAL 2014 SI CODUL DE PROCEDURA PENALA 2014, Proces Muncii Romania, Proces penal Romania, PROCESE CASA DE AVOCATURA COLTUC, Procese clauze abuzive impotriva BRD - Partea I, Procese colective banci, procese colective tvr, Procese pensii militare, Profesii juridice, Proiectul Codului Insolventei-2013, Protectia juridica a drepturilor omului, Ramnicu Valcea . AVOCAT, Raporteaza o ilegalitate din Romania, Recalculare alcoolemie, Reclamatii abuz al statului, Reclamatii Alimente si Bauturi, Reclamatii Ambalaje, Reclamatii Auto& Barci& Vehicule, Reclamatii Bagaje, Genti & Valize, Reclamatii Birotica&Papetarie, Reclamatii Cadouri / Artizanat, Reclamatii Casa si Gradina, Reclamatii Ceasuri, Bijuterii, Optice, Reclamatii Constructii, Reclamatii Corpuri de Iluminat,Electrice,Electrocasnice, Reclamatii din Agricultura, Reclamatii din sport, Reclamatii Imobiliare, Reclamatii Imprimare & Publicare, Reclamatii Jucarii, Reclamatii Mediu, Reclamatii Moda / Articole Vestimentare, Reclamatii Produse Cosmetica &Medicala, Reclamatii Siguranta & Protectie, Reclamatii Transport, Reclamatii Turism, Recuperari creante, Reprezentare in fata autoritatilor din Romania, Reprezentare in procese Romania, RETETE CULINARE, Revendicari Romania, Revista avocatilor specializati in dreptul penal al afacerilor, Revista Presei, revista Recuperatorii din Romania, Rezidenta in Romania, REZILIERE ARENDA 2014, RIL, Romani in Anglia, Romani in AUSTRALIA, Romani in CANADA, Romani in Franta, Romani in GERMANIA, Romani in Italia, Romani in Olanda, Romani in Portugalia, Romani in Spania, Romani in SUA, Satu Mare . AVOCAT, Sibiu . AVOCAT, Situatia proceselor cu bancile pe clauze abuzive in 2014, SITUATIE DOSARE USH-SPIRU HARET MARTIE 2014, Slatina . AVOCAT, Slobozia . AVOCAT, Social, Societati comerciale, Societatile cu Raspundere Limitata, Societatile pe Actiuni, Spaga-atentii in spitale, Sport, Stabilire si modificare pensie alimentara Romania, Stabilire si tagaduire paternitate Romania, Stirea ta, Stiri cu si despre penitenciare.Aici pot scrie toti cei care se afla in penitenciare si rudele acestora, Stiri din tara.Va spuneti nemultumirile aici!, Stop abuzurilor statului, Studenti abuzati de Spiru Haret, Subiectul saptamanii, Succesiune, Succesiuni si mosteniri Romania, Suceava . AVOCAT, Targoviste . AVOCAT, Targu Jiu . AVOCAT, Targu Mures . AVOCAT, Taxe judiciare de timbru, Teapa locuri de munca, Telecomunicatii, Terenuri straini, Testimoniale clienti, Timbru de mediu, TIMBRU DE MEDIU 2013, Timisoara . AVOCAT, TINUTUL HERTA SI RESTITUIREA BUNURILE TRECUTE IN PROPRIETATEA STATULUI BULGAR IN URMA APLICARII TRATATULUI DINTRE ROMANIA ŞI BULGARIA SEMNAT LA CRAIOVA LA 7 SEPTEMBRIE 1940, Toate procesele din Romania impotriva bancilor, TOPUL NATIONAL AL ABERATIILOR, Tractiuni, TRANSFERARE ÎN ROMÂNIA A CETĂŢENILOR ROMÂNI CONDAMNAŢI DEFINITIV ÎN STRĂINĂTATE, Tribunal specializat pe judecarea infractiunilor economice, Tulcea . AVOCAT, Turism, Unde, Urmaritii din Romania, Vaslui . AVOCAT, Video, Video news, Video-cloud pentru avocati, Violenta domestica, Vize USA, Vreauamnistie.com, WhatsApp Cabinet avocat Coltuc,

In practica este diferit:ANRP explica situatia despagubirilor acordate cetatenilor romani a caror imobile au fost abandonate in Bulgaria, Basarabia, Bucovina de Nord sau Tinutul Herta

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Senatul Romaniei a aprobat, in sedinta din data de data de 30.09.2014, proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea si finalizarea procesului de solutionare a cererilor formulate in temeiul Legii nr. 9/1998si al Legii nr. 290/2003, acte normative prin care s-au acordat despagubiri catatenilor romani care au abandonat imobile in Bulgaria, Basarabia,Bucovina de Nord sau Tinutul Herta.

Proiectul de lege a fost aprobat de Guvernul Romaniei inca din 26 iunie 2014 si urmeaza sa fie dezbatut in Camera Deputatilor. Dupa aprobare, legea va fi promulgata de catre Presedintele Romaniei, astfel incat noile prevederi sa poata fi aplicate incepand cu anul 2015.

Principalele prevederi ale proiectului de lege sunt urmatoarele:

– Unica masura compensatorie o constituie despagubirile banesti;

– Plata despagubirilor se efectueaza in ordinea cronologica a emiterii hotararilor comisiilor judetene, in transe anuale egale, esalonat, pe o perioada de 5 ani, incepand cu anul 2015;

– Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor va emite titluri de plata care se vor plati de catre Ministerul Finantelor Publice in cel mult 180 de zile de la emitere;

– Sumele aferente despagubirilor se vor majora/actualiza prin decizia Presedintelui Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, cu suma aferenta perioadei cuprinse intre momentul emiterii hotararilor comisiilor judetene si data emiterii deciziei de actualizare;

– Comisiile judetene, respectiv cea a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003 au obligatia de a solutiona, prin hotarare, cererile de acordare a despagubirilor inregistrate si nesolutionate, dupa cum urmeaza:

  • in termen de 9 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de pana la 500 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 18 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar intre 501 si 1.000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 36 de luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de peste 1000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003.
Jurisprudenta ICCJ 2014,

Vânzarea unui bun imobil în baza unei procuri false. Constatarea nulității absolute a procurii și, pe cale de consecință, a contractului de vânzare-cumpărare. Admiterea acțiunii în revendicare. Restituirea bunului adevăratului proprietar.Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Vânzarea unui bun imobil în baza unei procuri false. Constatarea nulității absolute a procurii și, pe cale de consecință, a contractului de vânzare-cumpărare. Admiterea acțiunii în revendicare. Restituirea bunului adevăratului proprietar.Jurisprudenta ICCJ 2014

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Acțiunea în revendicare.

Index alfabetic : procură

–          nulitate absolută

–          contract de vânzare-cumpărare

                                                                                                                 Cod civil, art. 480, art. 481

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

 

Constatarea nulităţii absolute a procurii care a stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare a unui bun imobil, determină, în aplicarea principiului care guvernează efectele nulităţii actelor juridice, resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulităţii actului subsecvent.

Prin urmare, în cadrul acțiunii în revendicare, procedând la compararea titlurilor părţilor și reținând că semnăturile de pe procura a cărei nulitate s-a solicitat a se constata, nu aparţin adevăraților proprietari ai bunului, lipsind, în consecință, voinţa juridică a acestora la încheierea actului, în mod legal instanța a admis acțiunea în revendicare, dând eficiență dreptului adevăraților proprietari, care nu au consimţit niciodată la înstrăinarea dreptului lor de proprietate.

 

Secția I civilă, decizia nr. 3224 din 11 iunie 2013

 

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la 27 septembrie 2005, reclamanţii A.M.Y. şi Z.T. au chemat în judecată pe pârâţii D.G., V.C.S. şi SC I.G. SRL, solicitând să se dispună nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005, deoarece nu au semnat niciodată această procură şi nu l-au împuternicit pe pârâtul D.G. să vândă imobilul proprietatea lor.

S-a solicitată, totodată, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005, pentru lipsa consimţământului reclamanţilor în calitate de vânzători şi să fie obligată pârâta S.C. I.G. SRL să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 721,05 m.p. (734,11 m.p. potrivit măsurătorilor cadastrale) situat în Bucureşti, intabulat în CF 29093, cu nr. cadastral 10831.

S-a solicitat şi obligarea pârâtei SC I.G. SRL de a-şi ridica garajul şi materialele amplasate pe terenul menţionat, în caz contrar, să fie autorizaţi reclamanţii să le ridice pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480-481 şi 948 C.civ., reclamanţii au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21xx din 12 noiembrie 2004, construcţia aflată pe teren, în suprafaţă utilă de 212,55 m.p. fiind în stare avansată de degradare. Ulterior, potrivit încheierii de rectificare nr. 7366 din 9 decembrie 2004, s-a completat contractul de vânzare – cumpărare, în sensul că Z.T., cetăţean străin, a dobândit dreptul de folosinţă asupra terenului.

Dreptul de proprietate şi dreptul de folosinţă au fost înscrise în cartea funciară a Sectorului 5 Bucureşti, prin încheierea nr. 16644 din 15 decembrie 2004.

Datorită stării avansate de degradare a construcţiei, reclamanţii au demolat-o şi au evacuat materialele rezultate încă din luna decembrie 2004, iar în martie 2005 au construit un nou gard metalic.

Reclamanţii au arătat că la data de 4 septembrie 2005 au aflat că pârâtul D.G., în baza unei procuri false, a vândut imobilul pârâtului V.C.S., la o scurtă perioadă de timp acesta din urmă înstrăinându-l către pârâta SC I.G. SRL, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 7xx din 24 august 2005.

Reclamanţii au solicitat să se constate că titlul lor, dobândit de la adevăraţii proprietari, este preferabil spre deosebire de cel al pârâtei, dobândit de la un neproprietar şi având la bază un fals săvârşit de pretinsul mandatar D. pentru cercetarea căruia au formulat plângere la organele de urmărire penală.

Pârâta SC I. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere referitor la revendicarea imobiliară, pe care instanţa a unit-o cu fondul, respingând în acelaşi timp excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC I. cu referire la primele două capete de cerere.

Prin încheierea de şedinţă din 7 septembrie 2006, instanţa a dispus, în baza art. 183 C.proc.civ., suspendarea judecării cauzei până la comunicarea de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a soluţiei dispuse cu privire la infracţiunea de fals privind procura autentificată sub nr. 12xx din 16 iunie 2005.

Prin sentinţa civilă nr. 2100 din 7 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere relativ la revendicarea imobiliară şi a respins această cerere ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.M.Y. şi Z.T. în contradictoriu cu pârâţii D.G., V.C.S. şi SC I.G. SRL şi s-a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005 şi a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005.

A fost obligată pârâta SC I.G. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului A.M.Y. terenul în suprafaţă de 721,05 m.p. situat în Bucureşti şi să ridice garajul situat pe acest teren, în caz contrar fiind autorizaţi reclamanţii să îndeplinească obligaţia impusă pârâtei, pe cheltuiala acesteia din urmă.

Prima instanţă a reţinut că, prin rezoluţia nr. 38xx/P/2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a confirmat începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 215 al. 3, 288 şi 291 C.pen., reţinându-se că autori necunoscuţi au falsificat cartea de identitate a reclamantului A.M.Y. şi au întocmit o procură specială în baza căreia au vândut imobilul din str. S. numitului V.C.

S-a avut în vedere că, la data de 31 ianuarie 2011, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de pârâtul D.G. şi că din cele două rapoarte de expertiză efectuate în cursul cercetării penale a rezultat că semnăturile mandanţilor pe înscrisul intitulat procură cu nr. de autentificare nr. 12xx din 16 iunie 2005 nu au fost executate de reclamanţi.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere privind revendicarea, prima instanţă a reţinut că aceasta are doar un drept de folosinţă asupra terenului, fiind cetăţean străin.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005, tribunalul, având în vedere cele două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în cursul urmăririi penale, a apreciat că, şi în lipsa unei soluţii penale definitive în dosarul penal în ceea ce priveşte procura, coroborând mijloacele de probă administrate în cauză, este evidentă lipsa voinţei juridice (a consimţământului şi a cauzei) reclamanţilor la încheierea mandatului.

S-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine teoria mandatului aparent, neexistând vreo culpă în sarcina reclamanţilor în crearea aparenţei în prezenta cauză.

Asupra capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005 între pretinsul mandatar D.G. şi pârâtul V.C., la un preţ de 380.000 lei, Tribunalul a reţinut că se impune constatarea nulităţii actului juridic subsecvent, în aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Faţă de circumstanţele în care contractul a fost încheiat, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine eroarea comună invincibilă în privinţa persoanei cumpărătorului V.C.

Astfel, s-a reţinut că intervalul extrem de scurt între data la care s-a autentificat procura şi data încheierii contractului, coroborat cu inexistenţa vreunui anunţ de vânzare la locul situării terenului nasc prezumţia simplă a preexistentei unor relaţii între pârâtul V.C. şi pretinsul mandatar D.G.

S-a considerat, totodată, că un alt element care dovedeşte caracterul speculativ al vânzării intermediate către pârâtul V. îl constituie preţul derizoriu, menţionat a fi plătit cu ocazia încheierii contractului din 1 iulie 2005, faţă de preţul încasat de pârâtul V., la un interval de timp foarte scurt, la 24 august 2005, cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare cu pârâta SC I.G. SRL, de 250.000 euro (878.550 lei).

Asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC I.G. SRL de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul reclamanţilor, prima instanţă a reţinut, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, preferabilitatea titlului reclamantului, care provine de la adevăraţii proprietari, a fost înscris în cartea funciară anterior înscrierii dreptului pârâtei, care provine de la un non dominus, în baza unor acte juridice lovite de nulitate absolută (procura autentificată din 16 iunie 2005 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005).

În motivarea soluţiei date acestui capăt de cerere, tribunalul a mai reţinut că situaţia de fapt reţinută diferă de ipotezele în care aparenţa de drept a fost creată sau consolidată de comportamentul nediligent al adevăratului proprietar care a pierdut sau a neglijat să intre în posesia bunului. Astfel, aşa cum a rezultat din mijloacele de probă administrate, reclamantul s-a preocupat de curăţarea terenului, împrejmuirea lui şi trecea periodic pe la locul situării acestuia, sesizând organele de poliţie imediat ce a aflat că alte persoane pretind un drept de proprietate.

Asupra capătului de cerere privind ridicarea garajului, s-a reţinut că pe terenul reclamanţilor nu se află nicio construcţie edificată de proprietari, acesta fiind doar curăţat de buruieni şi împrejmuit în martie 2005, astfel că se impune admiterea acestei solicitări.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta SC I.G. SRL, susţinând că se impune anularea încheierii din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus repunerea pe rol, în condiţiile în care cauza fusese suspendată în baza art. 183 C.proc.civ., iar organul de urmărire penală comunicase că urmărirea nu a fost finalizată. S-a susţinut că dispoziţiile art. 183 trebuiau coroborate cu cele ale art. 244 pct. 2 C.proc.civ.

Apelanta a mai criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita aplicare a teoriei mandatului aparent şi a efectelor sale, instituţii ce ar fi impus respingerea cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare – cumpărare, părţile fiind de bună credinţă.

Apelanta pârâtă a susţinut că acţiunea în revendicare trebuia respinsă, în temeiul principiului error communis facit jus şi că titlul său este preferabil celui al reclamantului.

Într-o ultimă critică, apelanta a arătat că, fiind proprietara terenului în litigiu, nu se justifică obligarea sa de a demola construcţia edificată pe acest teren.

În cuprinsul motivelor de apel, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. 29xxxx/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 364/A din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, examinând împreună solicitările cu privire la fondul apelului şi cu privire la suspendarea judecăţii, le-a respins ca nefondate.

Instanţa de apel a reţinut, în legătură cu repunerea pe rol a cauzei prin încheierea din 20 octombrie 2011, că temeiul de drept ce a stat la baza suspendării nu a fost cel prevăzut de art. 244 pct. 2 C.proc.civ., care l-ar fi obligat să menţină suspendarea până la soluţionarea cauzei penale, ci cel prevăzut de art. 183 C.proc.civ., care nu impune o atare obligaţie.

S-a considerat că nu este relevant pentru soluţionarea cauzei să se cunoască cine a săvârşit falsul semnăturilor reclamantului pe procură, ci faptul că acestea sunt false, împrejurare necontestată.

A fost înlăturată critica apelantei cu privire la greşita aplicare a mandatului aparent, reţinându-se că reclamanţilor nu li se poate imputa o minimă culpă, în condiţiile în care ei sunt în fapt şi în drept victimele unei infracţiuni de fals.

Referitor la acţiunea în revendicare, instanţa de apel a constatat că pârâta apelantă nu a depus minime diligențe pentru a cunoaşte situaţia reală a imobilului, nevizionându-l prealabil cumpărării, ocazie cu care ar fi putut observa că pe teren nu există nicio construcţie cu nouă camere, care să fie apoi demolată, fapt prevăzut în contractul încheiat de pârâtă cu V.C., dar infirmat de martorii audiaţi în cauză, şi care ar fi determinat suspiciuni cu privire la buna credinţă a vânzătorului.

Ca o consecinţă a respingerii criticii privind acţiunea în revendicare, a fost respinsă şi cea referitoare la demolarea construcţiei edificate pe teren.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta SC I.G. SRL, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a invocat într-o primă critică nelegalitatea măsurii de repunere pe rol a cauzei prin încheierea din data de 20 octombrie 2011, cu opunerea ambelor părţi prezente (care au solicitat menţinerea suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006) şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 183 raportat la art. 244 C.proc.civ.

S-a susţinut că subzista motivul care a impus suspendarea judecăţii şi că, în absenţa unei hotărâri penale definitive care să constate caracterul fals al înscrisului defăimat, nu se putea reveni asupra măsurii dispuse conform art. 183 C.proc.civ.

În acest context, s-a învederat că începerea urmăririi penale faţă de D.G. nu reprezintă o situaţie care să se încadreze în dispoziţiile art. 184 C.proc.civ., cu consecinţa că instanţa de fond nu putea constata caracterul fals al înscrisului şi nulitatea absolută a acestuia în condiţiile în care organele penale desfăşurau o anchetă cu privire la legalitatea acestui înscris.

Recurenta a susţinut că instanţa de judecată a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului întrucât a înlăturat în mod eronat din cadrul probatoriului un înscris care îşi produce efectele specifice în absenţa constatării caracterului său fals de către o instanţă penală, nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi nu a aplicat dispoziţiile legale incidente.

O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că, în speţă, nu îşi găseşte aplicabilitatea teoria mandatului aparent.

S-a susţinut că se verifică condiţia aparenţei, mandatarul D.G. prezentând autorului pârâtei şi notarului public care a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 12xx din 1 iulie 2005 o procură autentică, a cărei valabilitate se prezumă, precum şi condiţia bunei credinţe, nereţinându-se că l-ar fi cunoscut pe mandatar sau că ar fi fost într-o relaţie de coniventă cu acesta, cu atât mai mult cu cât nu s-a reţinut nici în sarcina autorului vreo infracţiune.

Recurenta a învederat că are situaţia unui terţ desăvârşit, de totală bună credinţă, care a achitat preţul prin transfer bancar, neavând cunoştinţă de lipsa de legalitate a unor tranzacţii anterioare, în condiţiile în care terenul era înscris în cartea funciară, impozitul era plătit şi nu figura nici un litigiu cu privire la imobil.

Cea de-a treia critică formulată de recurentă a vizat nelegalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la acţiunea în revendicare, întrucât, în speţă, sunt întrunite condiţiile principiului error communis facit jus. Astfel, recurenta a arătat că reclamanţii intimaţi nu au administrat nicio probă care să răstoarne prezumţia bunei sale credinţe, conform art. 1899 al. (2) C.civ., în condiţiile în care a depus toate diligențele (verificări în evidenţele de carte funciară, în cele fiscale) pe care cea mai diligentă persoană le putea efectua.

Într-o ultimă critică, s-a invocat nelegalitatea soluţiei cu privire la obligarea sa de a-şi ridica garajul şi materialele amplasate pe teren, în contextul art. 491 C.civ., ca o consecinţă a reţinerii calităţii sale de proprietar asupra terenului revendicat.

Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Este nefondată critica recurentei pârâte referitoare la nelegalitatea măsurii repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii.

Măsura suspendării cauzei în temeiul art. 183 C.proc.civ. este facultativă, şi nu obligatorie, în anumite situaţii prevăzute de lege, instanţa civilă putând ea însăşi să constate falsul, prin orice mijloace de probă, conform art. 184 C.proc.civ.

Faţă de împrejurarea că prin cele două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în dosarul de urmărire penală s-a dovedit că semnăturile de pe procură nu aparţin intimaţilor reclamanţi, menţinerea măsurii suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006, nu se mai impunea.

Soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de suspendare a cauzei şi confirmare împlinită a măsurii repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii dispuse de prima instanţă este legală, fiind fără relevanţă identificarea şi pedepsirea autorului falsului.

Ceea ce este esenţial, raportat la obiectul acţiunii este faptul că semnăturile de pe procura a cărei nulitate s-a solicitat să se constate nu aparţin intimaţilor reclamanţi, astfel că a lipsit voinţa juridică a acestora la încheierea actului, împrejurare ce nu a fost contestată.

Temeiul de drept ce a stat la baza măsurii suspendării nu a fost cel prevăzut de art. 244 pct. 2 C.proc.civ., ci cel prevăzut de dispoziţiile art. 183 C.proc.civ., astfel încât instanţa nu era obligată să menţină suspendarea până la momentul soluţionării cauzei penale, spre deosebire de situaţia prevăzută de art. 244 C.proc.civ. în care nu s-ar mai fi putut reveni până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Instanţei de apel i s-a solicitat prin motivele de apel formulate de pârâta SC I. suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, această cerere fiind motivată pe dispoziţiile art. 244 al. (1) pct. 2 C.proc.civ., respectiv pe existenţa unei legături între cele două cauze, hotărârea penală fiind de natură a influenţa în mod hotărâtor modul de soluţionare al acţiunii în care s-a solicitat constatarea nulităţii procurii.

Cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 C.proc.civ. a fost pusă în discuţia părţilor, contrar susţinerilor recurentei, astfel cum rezultă din practicaua deciziei atacate şi a fost respinsă prin dispozitivul acesteia, cu motivarea că soluţionarea cauzei nu depindea de identificarea autorului falsului, în condiţiile în care nu s-a contestat că semnăturile de pe procură nu aparţin reclamantului.

Este nefondată critica recurentei pârâte potrivit căreia instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

În condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel nu avea posibilitatea desfiinţării sentinţei cu trimitere spre rejudecare, nefiind întrunite dispoziţiile art. 297 C.proc.civ.

Contrar susţinerilor recurentei, înlăturarea din cadrul probatoriului a unui înscris în absența constatării caracterului fals al acestuia de către o instanţă penală, incorecta stabilire a situaţiei de fapt şi neaplicarea dispoziţiilor legale incidente nu echivalează cu o soluţionare a cauzei fără a intra în judecata fondului şi nu reprezintă motive care să conducă, conform art. 312 al. (3) C.proc.civ., la casarea hotărârii recurate (pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Curtea a constatat că nici critica recurentei pârâte referitoare la modul de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005 nu sunt fondate.

Lipsa semnăturilor mandanţilor pe procura menţionată echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea actului, ceea ce determină nulitatea absolută, independent de soluţia ce se va da în procesul penal.

Instanţa de fond şi apel nu s-au pronunţat asupra caracterului fals al înscrisului în discuţie, nesubstituindu-se instanţei penale, ci au constatat nulitatea absolută a acestuia, în baza probelor administrate în cauză, din care a rezultat lipsa consimţământului intimaţilor reclamanţi.

Prin urmare, lipsa consimţământului reclamanţilor la încheierea procurii, determinată de lipsa semnăturilor conform constatărilor tehnico – ştiinţifice necontestate, are drept consecinţă nulitatea actului juridic, corect constatată de instanţele de fond şi apel.

Nici motivul de recurs vizând legalitatea aplicării principiilor efectelor nulităţii, cu referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005, nu este întemeiat.

Constatarea nulităţii absolute a procurii care a stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare determină, în aplicarea principiului care guvernează efectele nulităţii actelor juridice, resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulităţii actului subsecvent.

Instanţele de fond şi apel au reţinut corect inaplicabilitatea teoriei mandatului aparent având în vedere probele administrate sub aspectul circumstanţelor în care a fost încheiat actul de vânzare -cumpărare, de natură să înlăture buna credinţă a dobânditorului şi caracterul comun al pretinsei erori în care s-ar fi aflat acesta, cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului.

În realitate, referindu-se la îndeplinirea condiţiei bunei sale credinţe, recurenta pârâtă aduce critici de netemeinicie, vizând modul de apreciere a probelor administrate cu privire la circumstanţele anterioare încheierii actului de vânzare – cumpărare, critici ce nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi examinate.

Curtea a constatat, totodată, legalitatea soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare prin compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile părţilor şi netemeinicia criticilor recurentei sub acest aspect.

Procedând la compararea titlurilor părţilor, s-a considerat în mod legal de către instanţele de fond şi apel că trebuie să se dea eficienţă dreptului adevăratului proprietar, care nu a consimţit niciodată la înstrăinarea dreptului său de proprietate, încălcându-se, astfel, aplicarea principiului aparenţei în drept.

               În mod corect s-a constatat, astfel, că intimaţii reclamanţi au dobândit imobilul în litigiu de la adevăraţii proprietari, spre deosebire de recurenta pârâtă, care a dobândit imobilul de la un non dominus, intimatul pârât V.C., în baza unor acte lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, s-a constatat corect preferabilitatea titlului intimaţilor reclamanţi, mai bine caracterizat, înscris în cartea funciară anterior înscrierii dreptului recurentei pârâte, provenit de la un non dominus.

Aşa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs anterior, în speţă nu este aplicabil principiul error communis facit jus, ca mijloc de excepţie de dobândire a dreptului de proprietate.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că nu este fondată nici critica recurentei privind obligarea sa la ridicarea garajului, având în vedere că s-a constatat legalitatea soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 al. (1) C.proc.civ., l-a respins.

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Ministerului Apărării Naţionale și Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane, prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Ministerului Apărării Naţionale și Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane, prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.  Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : răspundere civilă delictuală

–          prepus

–          comitent

–          faptă ilicită

–          despăgubiri

                                                                                                                 C.civ., art. 1000 alin. (3)

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

 

  Pentru a fi angajată răspunderea civilă în calitate de comitenți a Ministerului Apărării Naţionale, și Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru faptele prepușilor săi, din neglijența cărora se pretinde că o persoană a fost împușcată mortal în ziua de 23 decembrie 1989, este necesar a fi administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la deces a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai M.Ap.N și M.A.I., instituții care aveau în subordine atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât şi militari în termen.

Astfel, militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională, întrucât îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci, era obligatoriu în virtutea legii, însă ei pot fi consideraţi prepuşi, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuşi.

Din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii ai M.Ap.N. sau M.A.I., în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi.

        

Secția I civilă, decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013

 

Prin sentinţa civilă nr.1746 din 19.10.2011 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României.

S-a admis în parte acţiunea reclamantei V.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Serviciul Român de Informaţii şi Guvernul României şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne la plata către reclamantă a sumei de 500.000 lei daune morale.

S-a respins acţiunea împotriva pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Referitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Serviciului Român de Informaţii, prin hotărârile din primul ciclu procesual s-a reţinut că în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză nu au existat critici cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a SRI, criticile referindu-se la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne şi la celelalte excepţii, lipsa capacităţii de folosinţă a guvernului şi a prescripţiei dreptului la acţiune.

În consecinţă, soluţionarea acestora a intrat în puterea lucrului judecat, fiind probleme de drept rezolvate.

Pe fond, s-a reţinut că din relaţiile primite de la Consiliul de Studiere a Arhivelor Securităţii, reprezentând un extras dintr-un document, aflat în fondul arhivist, rezultă că pentru zona Televiziunii, sunt înregistrate 344 cauze, ca urmare a incidentelor ce au avut loc începând cu 22.12.1989, dintre acestea, 78 de cauze se referă la decesul unor persoane şi 266 au în vedere rănirea în diferite circumstanţe.

În zona Televiziunii, în perioada 22-26.12.1989, au existat forţe eterogene de apărare a televiziunii, în structura cărora s-au regăsit forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, forțe ale Ministerului de Interne, gărzi patriotice de la diverse întreprinderi, civili care s-au înarmat la TVR sau care au venit înarmaţi din alte zone.

În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că decesul numitului V.S. face obiectul dosarului penal nr.9x/P/1990, fiind stabilit că acesta a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii (raport medico – legal din 15.02.1990).

Referitor la paza şi apărarea sediului Televiziunii Române în luna decembrie era arondată o subunitate aparţinând U.M. xxx6 Bucureşti. Acesteia i s-a alăturat, la 17.12.1989 odată cu alarmarea unităţilor militare, drept rezerva, un pluton aparţinând UM xxx3 Bucureşti.

În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 1,00, subunitatea de pază a televiziunii a primit ordin să nu facă uz de armă, motiv pentru care întregul efectiv de militari în termen au predat armamentul şi muniţia la corpul de gardă. După aceasta, subunitatea a fost introdusă din nou în dispozitiv odată cu sosirea grupurilor de manifestanţi.

La apărarea sediului televiziunii şi a zonei din împrejurimea televiziunii au participat, începând cu 22.12.1989 mai multe forţe aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, gărzilor patriotice, precum şi civili înarmaţi.

Instanţa a arătat că ceea ce interesează în speţă, este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, şi care avea autoritatea de a da instrucţiuni şi directive prepusului, de a-l supraveghea, îndruma şi controla activitatea pentru îndeplinirea însărcinărilor încredinţate.

Până la data pronunţării sentinţei nu s-a stabilit de către organele competente, căror structuri ale statului au aparţinut cei care au tras în persoanele aflate în Piaţa Universităţii în data de 21.12.1989.

Notorietatea anterioară menţionată face ca indicarea în calitate de pârâţi a Ministerului de Interne şi Reformei Administrative şi Ministerul Apărării Naţionale să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei, argument pentru care instanţa a reţinut că aceşti pârâţi justifică calitatea procesual pasivă.

Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.1000 alin.(3) C.civ., s-a arătat că existenţa raportului de prepuşenie este o chestiune de fapt care se stabileşte de instanţă pe baza probelor administrate, respectiv declaraţia martorului audiat în faţa instanţei de fond în primul ciclu procesual, documentul CNSAS, ordinele de luptă date în acea perioadă, din care rezultă modul defectuos de gestionare a situaţiei de către MApN şi M.I., coroborat cu aspectele reţinute în rezoluţia dată în dosarul nr. 1xx/P/1991 la 31.10.1995 privind existenţa erorii de fapt, precum şi pentru aspectele reţinute de hotărârea CEDO privind Asociaţia 21 Decembrie din 24.06.2011.

Instanţa a arătat că deşi cele două pârâte – MApN şi M.I. – au invocat că nici un prepus al său nu a tras, nu au făcut o asemenea probă, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ. Fiind probate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi, a arătat instanţa de fond, aceştia au fost obligaţi în solidar, urmând ca apoi să se regreseze împotriva prepusului.

În ce priveşte cuantumul daunelor morale, s-a arătat că se vor stabili având în vedere principiul echităţii.

Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizaţiei, numai orientativ şi nu exact, pe lângă acesta, trebuie avut în vedere criteriul echităţii. Judecând în echitate instanţa de fond a considerat că pentru prejudiciul moral suferit este echitabil ca reclamanta să primească despăgubiri de 500.000 lei.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta V.I., Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

În motivarea cererii de apel reclamanta a susţinut următoarele critici:

Prin primul motiv s-a arătat că instanţa de fond a arătat că va ţine seama de aspecte de echitate, fără să explice care este echitatea în a obliga la despăgubiri atât de mici faţă de prejudiciul cauzat.

S-a arătat că pârâţilor le revenea obligaţia de asigurare a securităţii cetăţeanului şi apărarea ţării, vinovăţia şi răspunderea lor fiind cu atât mai mare cu cât aveau asemenea obligaţii, astfel că nu se justifica o sumă atât de mică, în condiţiile în care în cauzele penale s-au acordat sume de 500.000 euro care acoperă prejudiciul efectiv.

S-a mai arătat că suma este neîndestulătoare pentru ca prin ea, reclamanta să dobândească alte satisfacţii, cuantumul acordat neacoperind integral prejudiciul moral suferit.

În motivarea cererii de apel, Ministerul Apărării Naţionale a susţinut următoarele critici:

Printr-un prim motiv s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că reclamanta nu a probat faptul că prejudiciul i-a fost cauzat de prepuşi ai acestui minister şi nici care sunt acei prepuşi, situaţie în care nu erau întrunite condiţiile art.1000 alin.(3) C.civ.

S-a mai arătat de apelanta pârâtă că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală fără indicare prepusului ca autor al faptei. Din probele administrate în cauză reclamanta nu a făcut dovada ca autorii faptei cauzatoare de prejudiciu erau angajaţi al Ministerului Apărării Naţionale.

Printr-un al doilea motiv s-a arătat că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art.1169 C.civ. atunci când a inversat sarcina probaţiunii, reclamanta neproducând probe care să dovedească vinovăţia pârâţilor şi nici condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

S-a mai arătat că hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.

În sentinţă se reţine că nu au fost identificaţi cei care au tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, că pârâţii ar fi invocat faptul că nici un prepus al său nu a tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, acţiune care vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împuşcat la 23.12.1989 în zona Televiziunii.

În motivarea cererii de apel, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a susţinut următoarele critici:

Prin primul motiv de apel s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

În dezvoltarea motivului, s-a arătat că intimata – reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ. Pentru antrenarea răspunderii în calitate de comitent prepusul trebuia să fie în culpă. S-a arătat că prin motivare, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale persoanei juridice, persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii aveau fiecare şi modalitatea exercitării lor, precum şi actele administrative interne ale persoanei juridice.

Apelanta a arătat că în lipsa unor asemenea dovezi nu se poate reţine răspunderea persoanei juridice pentru fapte proprie.

În ce priveşte răspunderea pentru fapta prepusului s-a susţinut că nu s-a dovedit calitatea de prepus şi implicit calitatea de comitent, reclamanta fiind ţinută să dovedească raportul de prepuşenie dar şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile încredinţate de comitent.

În cauză, intimata reclamantă nu a produs dovezi şi nu a fost în măsura să indice persoana care ar fi avut calitatea de prepus.

S-a mai arătat că instanţa a reţinut că fiul intimatei – reclamante a fost împuşcat mortal la 23.12.1989 în zona Televiziunii şi că este de notorietate faptul că la evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliţia şi securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat.

Apelanta a arătat că însăşi instanţa de fond a reţinut că la evenimentele din decembrie 1989 au participat gărzi patriotice din 14 unităţi economice şi foarte multe persoane civile şi că, din cercetările efectuate, nu s-a putut stabili persoana care a apăsat pe trăgaciul armei.

Neindicarea persoanei fizice nu poate justifica acţiunea civilă a intimatei reclamante, şi deci nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile patrimoniale, cât şi a celor două condiţii speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

S-a mai arătat că în dosarul penal nr. xx6/P/1999, prin rezoluţia din 31.10.1995, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că nu s-au identificat persoanele săvârşite de uciderea fiului intimatei reclamante.

În concluzie, s-a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesual pasive.

Prin cererea completatoare a motivelor de apel, s-a arătat că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.

S-a arătat de apelantul pârât că, faţă de data la care s-a produs evenimentul, acţiunea putea fi promovată înăuntrul termenului de 3 ani, termen care s-a prescris la 23.12.1992, dreptul la acţiune fiind prescris chiar şi în situaţia în care termenul de 3 ani ar fi fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, când prin rezoluţia din 31.10.1995 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Printr-un al doilea motiv, considerat de fond, s-a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, întrucât se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că în considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că nu au fost identificate persoanele care au tras în manifestanţi aflaţi în Piaţa Universităţii la 21.12.1989 şi că este suficientă notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele din acea perioadă pentru a se reţine calitatea procesual pasivă.

S-a arătat că această afirmaţie vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii.

Apelanta a arătat că nu s-au administrat probe din care să rezulte faptul că împuşcarea fiului intimatei reclamante s-a săvârşit de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâtelor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale.

Întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfăşurat acţiuni care au condus la decesul fiului reclamantei, în absenţa unor dovezi suplimentare, nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceştia, iar într-o asemenea situaţie răspunderea nu aparţine decât statului.

Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă V.I. şi apelanţii-pârâti Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte motivele de apel ale reclamantei:

Critica potrivit cu care instanţa a susţinut că judecă în echitate fără să arate în ce constă echitatea în condiţiile în care ar fi acordat despăgubiri mici faţă de prejudiciul cauzat, moartea fiului reclamantei, a fost respinsă, pentru că termenul echitate este utilizat ca sinonim cu alţi termeni, dreptate, egalitate, comportare bazate pe respectarea drepturilor unei alte persoane. În speţă instanţa a utilizat termenul de echitate în sensul de a da dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul constând în suferinţele sufleteşti pe care le-a trăit ca urmare a decesului fiul ei, suma de 500.000 lei nu poate fi considerată o sumă mică în ce priveşte suferinţele sufleteşti ale reclamantei care nu se confundă cu decesul fiului.

Referitor la susţinerea potrivit cu care în cauzele penale se acordă sume de 500.000 euro, în condiţiile în care pârâţii aveau obligaţia de a asigura securitatea cetăţeanului şi apărarea ţării, sumă care ar asigura repararea prejudiciului efectiv şi această critică a fost înlăturată deoarece nu s-a depus nici o probă în sensul că în situaţii identice sau similare, s-ar fi acordat o sumă de 500.000 euro. Pe de altă parte, solicitarea unei sume de 500.000 euro care ar acoperi prejudiciul efectiv echivalent al decesului fiului reclamantei, nu poate fi primită de instanţă pentru că despăgubirile nu se acordă pentru decesul fiului reclamantei, ci pentru suferinţele reclamantei produse de decesul fiului.

La fel, reclamanta este în eroare cu privire la acordarea sumei de 500.000 lei. Instanţa a acordat această sumă nu pentru ca reclamanta să-­şi procure satisfacţii cu bani, pentru decesul fiului său ci pentru înlăturarea durerii sufleteşti suferite. Suma acordată este un preţ al durerii şi nu un preţ al unor plăceri dorite de reclamantă.

În ce priveşte criticile din apelul Ministerului Apărării Naţionale.

Referitor la critica privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive astfel cum a fost dezvoltată, în sensul că nu s-a probat faptul că prejudiciul ar fi fost produs de prepuşii apelantei pârâte situaţie în care nu ar fi întrunite dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ., s-a reţinut că aceasta nu este fondată, pentru argumentele:

Din depoziţia martorului M.V. a rezultat că fiul reclamantei a decedat în zona Televiziunii Române. Din adresa nr.1566 din 2.09.1991 a fostei a Procuraturi României a rezultat că fiul reclamantei, V.S. a fost ucis prin împuşcare în ziua de 23.12.1989 la sediul TVR, unde se afla, împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului acestei instituţii.

Din sentinţa apelată, rezultă că s-a reţinut de către instanţa de fond, că în luna decembrie 1989 pentru paza şi apărarea sediului Televiziunii Române era arondată o subunitate, aparţinând UM xxx6 Bucureşti. Acesteia la 17.12.1989 i s-a alăturat un pluton de rezervă, aparţinând UM xxx3 Bucureşti. În ziua de 22.12.1989 în jurul orei 13,00 s-a permis intrarea de grupuri de manifestanţi în curtea TVR.

În sentinţa apelată, instanţa a arătat că la sediul TVR şi în împrejurimi, începând cu 22.12.1989 au fost aduse mai multe unităţi cu militari, cu scopul de a apăra sediul şi zonele din împrejur.

Toate aceste subunităţi, cu militari ce reprezintă prepuşi ai apelantei pârâte, au avut ca obiective apărarea sediului TVR şi a zonelor din împrejurimea TVR şi odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea TVR şi pe aceşti manifestanţi.

Cum decesul fiului reclamantei s-a produs la sediu TVR, rezultă că obligaţia de apărare a subunităţilor se întindea şi asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art.l169 C.civ. cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, în sensul inversării sarcinii probaţiuni, şi această critică este nefondată.

În speţă apelanta pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive. Unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invoca excepţia – deci de reclamant al excepţiei lipsei calităţii procesual pasive.

În aceste condiţii, obligaţia de a proba lipsa calităţii procesuale revenea titularului excepţiei invocate, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că titularul excepţiei nu a probat lipsa calităţii procesual pasive şi deci corect s-a făcut aplicarea art. 1169 C.civ. Dacă nu s-ar fi invocat excepţia, atunci reclamanta avea obligaţia de a dovedi că pârâta avea obligaţia de apărare, obligaţie pe care nu ar fi îndeplinit-o şi deci, prin aceasta, dovada faptei ilicite.

Referitor la susţinerea potrivit cu care sentinţa s-a bazat pe confuzii şi considerente contradictorii :

Din examinarea hotărârii se constată că, într-adevăr rezultă existența unor erori materiale (se retine că fiul reclamantei a fost împuşcat la 21.12.1989  precum şi afirmaţia că pârâţii ar fi invocat ca nici un prepus al său nu ar fi tras în Piaţa Universităţii în 21.12.1989 şi că ar fi trebuit să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ.). Reţinerea datei de 21.12.1989 şi a locaţiei din Piaţa Universităţii sunt erori materiale şi nu motive contradictorii. Pentru a fi motive contradictorii ar fi trebuit să existe două afirmaţii care se exclud reciproc, ca expresie a principiului logic al contradicţiei, reţinerea locaţiei din Piaţa Universităţii şi a datei de 21.12.1989 nu exclude afirmaţia potrivit cu care prepuşii apelanţi pârâţi aveau obligaţia de a apăra TVR şi zonele din împrejurimi.

În ce priveşte criticile făcute de apelantul pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor :

Critica potrivit cu care s-ar fi soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesual pasive, astfel cum a fost dezvoltată, este nefondată.

Aşa cum s-a arătat, cu ocazia examinării criticii privind pretinsa greşită soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Apărării Naţionale, de îndată ce pârâţii au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesual pasive, aceştia dobândesc calitatea de reclamant în excepţia invocată, situaţie în care sarcina probaţiuni revine titularului excepţiei.

Sub acest aspect critica este nefondată.

În ce priveşte obligaţia reclamantei de a proba identitatea persoanelor din conducerea Ministerului care aveau calitatea de prepus, din examinarea sentinţei apelate rezultă că obligaţia de a indica care sunt organele de conducere, a fost considerată de către instanţă excesivă şi că ceea ce interesează în cauză este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a desfăşurat activitatea la momentul săvârşirii faptei. Apoi s-a arătat că în perioada lui decembrie 1989 câteva cadre aparţinând fostului Inspectorat General al Miliţiei au acţionat în zona TVR.

Din copia înscrisurilor depuse de CNSAS de la dosarul documentar nr. A xx37, rezulta că în perioada 22/23.12.1989 au fost cantonate cu precădere la sediul şi în împrejurimile TVR unităţi militare, subunităţi, forţe ale miliţiei. S-a arătat că în zona centrală a capitalei au fost aduse unităţi ori subunități aparţinând Ministerului Apărării Naţionale ori a Ministerului de Interne, fără a se cunoaşte (recunoaşte) între ele, fără a şti misiunea pentru care se aflau acolo.

Deasemenea este descrisă zona în care s-a acţionat de către pârâtă, având în centru sediul Televiziunii – pentru care UM xxx6 Bucureşti, xxx5 Bucureşti, xx96 Bucureşti, xxx0 Bucureşti, care erau înarmate.

Se mai arată expres că la 23.12.1989 în zona TVR, trei elicoptere militare tip IAR, aparţinând UM xxx01 Titu au executat foc pentru a nimici forţa vie aflate pe imobilele situate în jurul Televiziunii iar de la sol  s-a ripostat cu armament automat.

Rezultă deci că în zona televiziunii au existat prepuşi ai pârâtei care au avut obligaţia de a apăra zona. Rezultă că unităţile de miliţie au fost înarmate şi că au participat la apărarea zonei, obligaţie pe care nu au îndeplinit-o corespunzător, dovada fiind decesul mai multor persoane şi vătămare fizică a altora.

Prezenţa unităţilor de miliţie în zonă dovedeşte că în zona au existat prepuşi ai apelantei – pârâte. Faptul că reclamanta nu a indicat o persoană fizică care ar fi executat tragere de foc împotriva fiului ei, este nerelevant, fiind suficient că a făcut dovada faptului că prepuşi ai apelantei pârâte s-au aflat în zonă înarmaţi şi că nu şi-au îndeplinit obligaţia de a apăra zona şi a menţine ordinelor.

Referitor la critica potrivit cu care instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum a fost dezvoltată este nefondată.

Din sentinţa apelată rezultă că instanţa de fond a reţinut faptul că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată în primul ciclu procesual, că în acest prim ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a excepţiei, situaţie în care soluţionarea excepţiei a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu a mai analizat-o.

Din examinarea lucrărilor cauzei, rezultă că la 26.04.2005 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată. Ulterior s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1085 din 27.09.2005, prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă pentru că a fost formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta V.I.

Prin decizia civilă nr.36 din 22.01.2007, în opinie majoritară s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare. Nu s-a dispus desfiinţarea şi a încheierii de şedinţă din 26.04.2005 prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Împotriva deciziei nr.36 din 22.01.2007 a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia civilă nr.964 din 14.02.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul s-a casat decizia nr.36 din 22.01.2007 s-a admis apelul împotriva sentinţei civile nr.1085 din 27.09.2005, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

Rezultă că încheierea de şedinţă din 26.04.2005, nu a fost desfiinţată şi că în rejudecare instanţa a fost ţinută de soluţia pronunţată, încheierea fiind interlocutorie. Rezultă deci că instanţele s-au pronunţat chiar dacă este vorba de un alt ciclu procesual, anterior.

În plus, se constată că atât din cererea de apel cât şi din completarea motivelor de apel nu rezultă că s-a solicitat şi desfiinţarea încheierii de şedinţă din 26.04.2005, situaţie în care nu se poate examina temeinicia sau legalitatea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Reclamanta V.I. a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere la determinarea cuantumului daunele morale, toate criteriile legale şi jurisprudenţa pentru ca suma acordată să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului cauzat prin moartea fiului său şi care este reprezentat atât de suferinţa cauzată, în calitate de părinte cât şi de lipsirea de ajutorul pe care acesta i l-ar fi putut oferi în această perioadă.

Este adevărat că daunele morale nu pot constitui un preţ al suferinţei dar ele trebuie să facă accesibile anumite satisfacţii compensatorii de natură să diminueze suferinţa.

Ministerul Apărării Naţionale a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-au formulat următoarele argumente.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este nefondată, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorii faptei ilicite, cauzatoare a prejudiciului invocat, erau angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale şi nici a faptului că aceştia au săvârşit fapta în exerciţiul funcţiei încredinţate.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C.civ.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente: a) existenţa prejudiciului; b) existenţa faptei ilicite a prepusului; c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; d) existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Nefiind indicat autorul faptei, nu se poate stabili nici vinovăţia – element decisiv în constituirea răspunderii civile delictuale.

Apelanta-reclamantă nu a probat nici celelalte condiţii de atragere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pe lângă condiţiile generale, menţionate mai sus, şi împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., două condiţii speciale se cer a fi întrunite: a) existenţa raportului de prepuşenie; b) prepuşii să fi săvârşit fapta „în funcţiile ce li s-au încredinţat”.

S-a invocat că în mod nelegal instanţa de apel, a inversat sarcina probei, prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1169 C.civ.

Din considerentele deciziei recurate rezultă faptul că obligaţia de a proba nevinovăţia apelanţilor-pârâţi le revine acestora, iar nu apelantei-reclamante, ignorându-se atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi cea a bunei-credințe.

Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel, conform căreia „unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invocă excepţia”. O asemenea interpretare eronată ar conduce la imposibilitatea utilizării excepţiei, ca mijloc de apărare al pârâtului, în susţinerea nevinovăţiei sale.

O altă critică împotriva deciziei recurate se referă la exonerarea instanţei de fond, de către Curtea de Apel Bucureşti, de obligaţia de a soluţiona excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.

Instanţa de apel a considerat că excepţia mai sus menţionată a fost soluţionată, cu putere de lucru judecat, întrucât, în primul ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a acestei excepţii.

Acest considerent este eronat, întrucât, prin desfiinţarea sentinţei civile nr. 1085 din 27.09.2005, cauza trebuia rejudecată în totalitate, instanţa de fond având obligaţia să analizeze toate excepţiile invocate de părţi sau, în virtutea rolului activ al acesteia, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., să invoce din oficiu orice excepţie care să conducă la aflarea adevărului.

Având în vedere data la care s-au produs evenimentele invocate de reclamantă, acţiunea formulată de aceasta în temeiul art. 998 – 999 C.civ., putea fi promovată înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termen care s-a împlinit la 23.12.1992.

Mai mult, dreptul la acţiune este prescris chiar şi în situaţia în care termenul general de 3 ani a fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, deoarece parchetul a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale, la data de 31.10.1995.

Instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut că sentinţa civilă nr. 1746 din 19.10.2011 se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.

Astfel, în considerentele hotărârii judecătoreşti menţionate, s-a reţinut faptul că, nefiind identificate persoanele care au tras în manifestanţii aflaţi în Piața Universităţii, în data de 21 decembrie 1989, notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele acelei perioade este suficientă să conducă la stabilirea calităţii procesuale pasive a acestora.

Atât această afirmaţie, cât şi cea conform căreia „pârâţii au invocat faptul că niciun prepus al său nu a tras in Piaţa Universităţii în 21 decembrie 1989″, vin în contradicţie cu împrejurarea, rezultată din altă afirmaţie a instanţei, că „fiul reclamantei a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989, în zona Televiziunii”.

Ca urmare, aceste motive contradictorii nu puteau fi interpretate în sensul reţinerii vinovăţiei pârâţilor, întrucât se descriu evenimente petrecute în două locaţii diferite şi la două date diferite. Astfel, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între evenimentele din Piaţa Universităţii petrecute în data de 21 decembrie 1989 şi decesul fiului apelantei-reclamante produs în zona Televiziunii, la data de 23 decembrie 1989.

În concluzie, prin respingerea acestor considerente, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 295 C.proc.civ., stabilind o situaţie de fapt greşită.

Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-au invocat următoarele argumente:

Acţiunea formulată de reclamanta V.I. a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitenţi a pârâţilor, din neglijenţa cărora, fiul său a fost împuşcat mortal de către prepuşii acestora.

În mod greşit atât instanţa de fond cât şi cea de apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, motiv pentru care reiterează această excepţie.

Intimata-reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi pentru fapta prepusului.

Prin urmare, s-a invocat principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, faptă săvârşită de organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei lor şi în limitele puterii care le-au fost conferite.

Pentru a fi antrenată răspunderea Ministerului Administraţiei şi Internelor în calitate de comitent, prepusul trebuie să fi fost în culpă. Or, în motivarea sentinţei, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale acestei persoane juridice, nu a indicat persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii ale funcţiei de conducere exercitau aceste persoane şi modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de organizare şi actele administrative interne ale persoanei juridice, care au produs prejudicii directe vătămătoare unui terţ. În lipsa unor dovezi temeinice sub aceste aspecte, nu se poate reţine o astfel de răspundere directă a persoanei juridice pentru fapta proprie numai pe cale de interpretare.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a Ministerului Administraţiei şi Internelor instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ca o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, aceasta a fost reţinută în mod greşit de instanţa de fond, întrucât nu s-a dovedit calitatea de prepus şi implicit calitatea de comitent.

Or, partea vătămată este ţinută să dovedească existenţa raportului de prepuşenie, dar şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent. Condiţia raportului de prepuşenie presupune dovezi asupra unui raport de subordonare între prepus şi comitent, adică între o persoană care a primit o funcţie ce trebuie exercitată din dispoziţia unui comitent. Fiind vorba de o poziţie de subordonare între comitent şi prepus, se stabilesc raporturi în baza cărora comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul se obligă să le realizeze. Aşadar, se instituie şi un raport de autoritate.

Prin urmare, raportul de prepuşenie este un raport complex care, pe lângă puterea de supraveghere a comitentului, se grevează şi puterea de direcţie şi control asupra activităţii prepusului.

Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în limitele funcţiei încredinţate de comitent implică dovezi în sarcina intimatei-reclamante asupra unui fapt juridic, adică probe asupra săvârşirii faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus, care acţionează în interesul comitentului, în limitele funcţiei încredinţate, dar şi cu respectarea limitelor raţionale şi normale ale instrucţiunilor şi ordinelor date de comitent.

În cauză însă, intimata-reclamantă nu a produs aceste dovezi, nefiind în măsură să indice corect acea persoană care ar fi avut calitatea de prepus, care a săvârşit fapta în limitele unei funcţii încredinţate de aceasta şi cu respectarea instrucţiunilor şi ordinului dat de comitent.

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că fiul intimatei-reclamante, V.S., „a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii”.

Instanţa de apel a ignorat faptul că „la evenimentele desfăşurate în zona televiziunii a rezultat că în intervalul 22/23.12.1989 – 29.12.1989, efective ale unui număr de 14 unităţi economice, constituite în formaţiuni de gărzi patriotice, au participat la apărarea sediului şi împrejurimilor TVR”… „şi foarte multe persoane civile, unele fiind deja înarmate de la fostul sediu al CC al P.C.R. ori de la sediul fostei Direcţii a V-a, altele primind arme la sediul TVR”.

Or, cercetările efectuate nu au putut stabili nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici cel puţin dacă această persoană era o persoană civilă sau era militar, dacă aparţinea sau nu unei structuri statale, pentru ca în acest fel să atragă o formă de responsabilizare a uneia din instituţiile pârâte.

Neindicarea acestei persoane fizice, a autorului faptei, justificată pe o imposibilitate de a o indica ca urmare a neidentificării ei în procesul penal, nu justifică acţiunea civilă a intimate-reclamante îndreptată împotriva unei persoane juridice pentru care singura justificare a calităţii procesuale pasive este aceea de a se număra printre entităţile juridice care aveau personal înarmat şi care acţionau în baza unui ordin de păstrare a ordinii publice în Decembrie 1989.

Angajarea răspunderii patrimoniale nu este posibilă numai pe simple supoziţii şi interpretări, ci pe probe certe şi temeinice atât asupra condiţiilor generale ale răspunderii civile patrimoniale, cât şi a celor două condiţii speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Atât intimata-reclamantă cât şi instanţa de fond nu au putut indica un eventual prepus al Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu atât mai mult cu cât prin rezoluţia din 31.10.1995 pronunţată de Secţia Parchetelor Militare în dosarul penal nr. xx6/P/1991, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză (in rem) conform art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. Astfel, s-a stabilit că nu pot fi identificate persoanele vinovate pentru uciderea fiuluiintimatei-reclamante, existând o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei (eroarea de fapt prevăzută de art. 51 C.pen.).

Având în vedere faptul că în cauză nu s-a făcut dovada (conform prevederilor art. 1169 C.civ.) că persoanele vinovate sunt prepuşii săi, rezultă că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia ca nefondată.

În cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că „împuşcarea fiului reclamantei” s-a săvârşit de către persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâtelor M.A.I. şi M.Ap.N., cu atât mai mult cu cât chiar instanţa de apel a reţinut că în compunerea forţelor de represiune au fost şi gărzi patriotice.

În cauza de faţă, deşi s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităţilor prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care şi pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale, nu s-a probat totuşi care dintre acestea au procedat la împuşcarea fiului reclamantei.

Corolar al regulii instituite de art. 1169 C.civ., potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului, întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfăşurat acţiunile care au dus la decesul fiului reclamantei, iar în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceştia.

Într-o asemenea situaţie răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparţine decât statului, acesta având conform art. 13 din Constituţia României adoptată în anul 1965 (în vigoare la acea dată) obligaţia pozitivă de a asigura libertatea şi demnitatea omului.

              Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea formulată, reclamanta V.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: stabilirea răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâţi pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitenţi, din neglijenţa cărora fiul său a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 de către prepuşi ai acestora; s-a imputat totodată acestor pârâţi şi proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, având drept consecinţă decesul fiului său ; stabilirea răspunderii civile delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor agresiunii a cărui victimă a fost fiul său; stabilirea răspunderii civile a pârâtului Guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuţii juridice ale Statului Român, identificarea şi tragerea lor la răspundere penală.

Apărările pârâţilor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, prin împuşcare, reprezintă probleme de fond şi nu de legitimare procesuală în cauză, şi numai după stabilirea deplină a situaţiei de fapt se poate statua şi asupra calităţii procesuale.

Prin chemarea în judecată a pârâţilor, atât în nume propriu cât şi în calitate de comitenţi ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârşit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împuşcării, reclamanta a justificat legitimare procesuală a celor doi pârâţi.

În ceea ce priveşte însă persoanele ţinute a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prin împuşcarea fiului său, se constată însă că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la decesul fiului său, a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâţilor, în subordinea celor doi pârâţi fiind atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât şi militari în termen, răspunderea pârâţilor pentru cele două categorii de persoane, aflate în subordine, în calitate de comitenţi, urmând a fi analizată în mod diferit.

Militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci îndeplineau o îndatorire, era obligatoriu în virtutea legii, urmând instrucţia militară în interesul unităţii militare.

Militarii în termen pot fi consideraţi prepuşi, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuşi ai pârâţilor, care au personalitate juridică.

Răspunderea comitentului poate fi angajată numai în condiţiile unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducţie logică că împuşcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută eventual decât de personalul celor doi pârâţi (cadre active sau militari în termen) însă din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate.

Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii celor doi pârâţi, în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi.

Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârşit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absenta unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenţi.

Instanţa de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei şi nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt şi aflarea adevărului.

Instanţa de apel a transpus în mod greşit principiul de drept substanţial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condiţiile în care nedescoperirea celor ce au săvârşit fapta nu se datorează celor două ministere.

În cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite, existenţa raportului de prepuşenie dintre autorul faptei şi pârâţi, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind evident.

În ce priveşte analiza răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi în nume propriu pentru proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, invocat ca temei de către reclamantă, instanţa de apel a reţinut printr-o motivare sumară că cei doi pârâţi, prin subunităţile de militari au avut ca obiective apărarea sediului TVR şi a zonelor din împrejmuirea TVR, şi odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea TVR şi a acestora.

Cum obligaţia de apărare a subunităţilor de militari se întindea şi asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.

Răspunderea celor doi pârâţi, raportat la această stare de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Potrivit susţinerilor reclamantei şi reţinerii instanţei, existenta vinei celor doi pârâţi, rezidă în aceea că în cadrul unităţilor militare, comandanţii nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului TVR, astfel că fiul reclamantei care de altfel şi acesta se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului TVR, a fost împuşcat.

Cu privire la acest aspect este de reţinut că instanţa nu a precizat şi nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiţii ale Revoluţiei Române şi nu au fost luate; care au fost persoanele care aveau putere de decizie şi în ce măsură dispoziţiile puteau prevede intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili specifice acelor evenimente din Decembrie 1989.

Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei se impune şi admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele privind criteriile legale şi convenţionale de determinare a cuantumului daunelor morale să fie avute în vedere la judecata pe fond.

            Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art.312 C.proc.civ., s-au admis recursurile, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

 

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Îmbunătățiri efectuate la un imobil. Drept de retenție. Intervenirea prescripției extinctive. Dreptul proprietarului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință de la momentul încetării dreptului de retenție.Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Îmbunătățiri efectuate la un imobil. Drept de retenție. Intervenirea prescripției extinctive. Dreptul proprietarului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință de la momentul încetării dreptului de retenție.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații.

Index alfabetic : drept de retenție

–          prescripție extinctivă

–          contravaloarea lipsei de folosință

Decretul nr. 167/1958, art. 16

*Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

 

Dreptul de retenție, ca garanţie reală imperfectă, are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.

De la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenție, proprietarul bunului imobil  nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului până la achitarea creanţei stabilită în sarcina sa, iar retentorii bunului puteau cere înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a titlului, în scopul recuperării creanţei lor.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, dreptul de retenție asupra imobilului, fiind accesoriu obligației pe care o garantează, încetează să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie, iar proprietarul imobilului este îndreptăţită să o ceară.

 

Secția I civilă, decizia nr. 3088 din 3 iunie 2013

 

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti  la data de 10.01.2008, reclamanta Academia Română a chemat în judecată pârâţii C.C. şi I.V., solicitând eliberarea imobilului situat în Bucureşti, obligarea pârâţilor la plata sumei de 90.000 euro (echivalent în lei la cursul BNR), reprezentând chirie neachitată pentru imobilul menţionat mai sus, în perioada 2004 – până în prezent.

Pârâţii au depus întâmpinare, prin care au invocat necompetenţa materială în soluţionarea acţiunii, necesitatea timbrării la valoare a capătului de cerere privind plata sumei de 90.000 euro, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere privind chiria neachitată de pârâţi din anul 2004, excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect eliberarea imobilului, în raport de sentinţa civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Prin cererea depusă la termenul din 13.06.2008, intitulată „Precizări”, reclamanta a susţinut că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 şi art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997; şi-a restrâns capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretenţiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preţ mediu al chiriei şi a invocat prescrierea dreptului de retenţie invocat de pârâţi.

La acelaşi termen, reclamanta a depus o altă cerere prin care a solicitat disjungerea primului capăt de cerere, având ca obiect eliberarea imobilului de către pârâţi, invocând dispoziţiile art. 165 C.proc.civ. şi susţinând că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la această cerere.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 14.11.2008, instanţa de fond a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului pentru soluţionarea capătului de cerere privind eliberarea imobilului, a disjuns acest capăt de cerere şi l-a trimis spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 386 F din 19.03.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 128.322,76 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii.

Instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobil, pentru lipsa titlului locativ.

S-a reţinut că, după acest moment, pârâţii au continuat să ocupe imobilul, aspect recunoscut chiar de aceştia prin întâmpinare, cu motivarea existenţei în beneficiul lor a unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata de către reclamantă a sumei ce a reprezentat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului.

Din actele depuse, instanţa a constatat că reclamanta este proprietara exclusivă a imobilului ocupat de pârâţi, iar în condiţiile în care aceştia nu deţin un titlu pentru ocuparea imobilului, s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 998 C.civ., potrivit cărora orice faptă a omului care a cauzat altuia un prejudiciu, obligă pe acela care l-a ocazionat, a-l repara.

Cu privire la întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, ce se impune a fi reparat de către pârâţi, instanţa a reţinut că acesta a fost stabilit printr-un raport de expertiză de specialitate şi este în cuantum de 128.322,76 euro, fiind calculat în raport de nivelul chiriilor practicate pentru imobile asemănătoare situate în aceeaşi zonă.

Apărările pârâţilor în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reţinută expres în sentinţa anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat şi de un drept de retenţie, au fost apreciate de instanţa de fond ca fiind neîntemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâţi cu titlu de chirie, situaţie care face ca dreptul de retenţie să nu mai subziste.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 307 A din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Imobilul în litigiu este proprietatea privată a intimatei reclamante, astfel cum rezultă din actul de donaţie autentificat sub nr. 2768/1962.

Prin contractul de închiriere nr. 836/1987, imobilul a fost închiriat de intimata reclamantă apelanţilor pârâţi, părţile convenind expres ca apelanţii pârâţi, în calitate de locatari, să efectueze reparaţiile necesare readucerii clădirii şi instalaţiilor în bună stare, sumele astfel cheltuite urmând a fi compensate ulterior cu chiria datorată pentru imobil.

La momentul compensării complete a contravalorii chiriei cu cea a lucrărilor executate, locatarul se obliga să achite lunar contravaloarea chiriei către proprietar în modalitatea prevăzută expres în contract.

În anul 1992 s-a purtat între părţi un proces finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 4366 din 07.07.1995 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobil, pentru lipsa titlului locativ, s-a constatat că aceştia au efectuat la imobil îmbunătăţiri în valoare de 32.846.501 lei, a fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor această sumă, s-a recunoscut în favoarea pârâţilor un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea contravalorii îmbunătăţirilor de către reclamantă.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pârâţii au efectuat îmbunătăţiri la imobil în valoare de 32.846.501 lei, ultimele lucrări fiind efectuate la începutul anului 1990, dreptul locativ al pârâţilor asupra imobilului proprietatea reclamantei a încetat, dar şi faptul că locaţiunii convenită de părţi nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 17/1994, privind prelungirea contractelor de închiriere, deoarece nu a existat un contract de închiriere încheiat în baza Legii nr. 5/1973.

Prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008, susţinând că aceştia refuză nelegal să elibereze imobilul.

Nu s-a solicitat prin acţiune constatarea unui drept de creanţă al reclamantei, constând în contravaloarea chiriei datorată de pârâţi pentru imobil, după pronunţarea sentinţei de evacuare şi constatarea compensării unui astfel de drept cu dreptul de creanţă recunoscut în favoarea pârâţilor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, critica formulată de apelanţi în acest sens fiind întemeiată.

Considerentele instanţei de fond referitoare la o astfel de compensare sunt evident străine pricinii şi au fost înlăturate, nulitatea sentinţei fondului pentru acest motiv neputând fi reţinută de instanţa de apel, câtă vreme, în dispozitivul hotărârii, nu se regăsesc menţiuni exprese privind constatarea unui astfel de drept de creanţă şi compensarea acestuia cu dreptul de creanţă constatat în favoarea apelanţilor pârâţi prin sentinţa irevocabilă mai sus menţionată.

În apărare, faţă de cererea intimatei reclamante privind plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, apelanţii pârâţi au susţinut, atât la fond, cât şi prin motivele de apel, că ocupă imobilul în baza dreptului de retenţie recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995, fiindcă reclamanta nu le-a plătit contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri până la a cărei achitare a fost recunoscut dreptul de retenţie, situaţie în care nu pot fi obligaţi la plata vreunei chirii sau a lipsei de folosinţă pentru imobil.

Prin cererea precizatoare de acţiune depusă la instanţa de fond, reclamanta a invocat prescripţia dreptului de retenţie invocat de pârâţi, ca efect al prescripţiei dreptului acestora de a solicita executarea creanţei ce a stat la baza instituirii acestui drept.

În aceste condiţii este neîntemeiată susţinerea apelanţilor pârâţi, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, privind inadmisibilitatea invocării acestei excepţii de către intimata reclamantă direct în apel, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 294 şi art. 296 C.proc.civ.

Instanţa de fond nu a soluţionat această excepţie, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanţe nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanţii pârâţi aceiaşi excepţie prin întâmpinare.

Până la modificarea Codului civil în anul 2009, excepţia prescripţiei extinctive era reglementată ca o excepţie de ordine publică, de la regulile căreia părţile nu puteau deroga şi care putea fi invocată, de persoana interesată, în orice stare a pricinii şi chiar de judecător din oficiu.

Este adevărat că potrivit actualei reglementări excepţia prescripţiei extinctive este o excepţie de ordine privată, dar această reglementare nu se aplică cauzei de faţă, conform Legii nr. 71/2011, motiv pentru care, Curtea a apreciat că excepţia putea fi reiterată de intimaţii apelanţi în apel şi se impune a fi soluţionată de instanţa de control judiciar.

Din probele administrate a rezultat că, prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea apelanţilor pârâţi un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri la imobil făcute de apelanţii pârâţi.

Ca drept real imperfect, dreptul de retenţie reprezintă o garanţie pur pasivă în virtutea căreia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv până ce proprietarul bunului îi restituie sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Un astfel de drept este accesoriu obligaţiei pe care o garantează, motiv pentru care stingerea obligaţiei de plată ca efect al prescripţiei extinctive atrage în mod firesc şi stingerea dreptului de retenţie accesoriu.

Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Sentinţa civila nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin care s-a recunoscut în favoarea apelanţilor pârâţi dreptul de a primi de la intimata reclamantă suma de 32.846.501 lei şi dreptul de retenţie asupra imobilului în litigiu a devenit executorie la data de 27.11.1995, când Tribunalul Bucureşti a dispus prin decizia civilă 2678/A/1995 anularea ca netimbrată a cererii de apel formulată de pârâţi împotriva sentinţei.

Termenul de prescripţie extinctivă, în care apelanţii pârâţi puteau cere executarea silită a dreptului de creanţă recunoscut în favoarea lor prin această sentinţă, s-a împlinit la data de 27.11.1998, aceasta fiind şi data la care dreptul de retenţie asupra imobilului, recunoscut în favoarea lor ca un mod de garantare a executării dreptului de creanţă a încetat să mai existe.

Este adevărat că prin acţiune, intimata reclamantă a susţinut că în perioada 1995-2004 ar fi avut loc o compensare a dreptului de creanţă recunoscut în favoarea intimaţilor pârâţi prin sentinţa civilă nr. 4366/1995, compensaţie negată de apelanţii pârâţi, dar aceasta nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaştere a dreptului intimaţilor reclamanţi, de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripţiei, deoarece a fost făcută mult după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă mai sus menţionat.

Textul are în vedere întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia nu şi prin recunoaşterea dreptului făcută după ce termenul de prescripţie s-a împlinit.

O astfel de recunoaştere ar putea fi relevantă doar în aprecierea caracterului licit al ocupării imobilului de către pârâţi în perioada 1995-2004, care excede însă obiectului litigiului de faţă, prin acţiune reclamanta solicitând obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă pentru imobil aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008.

Din probele administrate, inclusiv corespondenţă purtată între părţi, a rezultat că apelanţii pârâţi au ocupat în toată această perioadă imobilul proprietatea exclusivă a intimatei reclamante, situat în Bucureşti, fără titlu şi fără să aibă, în acest sens, acordul intimatei.

Lipsa titlului apelanţilor pârâţi nu poate fi acoperită de aceştia prin invocarea dreptului de retenţie recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în condiţiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanţă pe care îl garanta, iar lipsa acordului proprietarului imobilului rezultă din corespondenţa purtată între părţi în toată această perioadă, prin care intimata reclamantă solicita apelanţilor pârâţi să elibereze imobilul, iar aceştia din urmă, sub diferite pretexte solicitau clemenţă, promiţând că îşi vor rezolva problema locativă.

Art. 998 şi 999 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală a celor care prin fapta lor, prin neglijenţă sau prin imprudenţă, cauzează altuia un prejudiciu, situaţie în care, în mod corect instanţa a apreciat că sunt incidente în cauză aceste texte legale.

Fapta ilicită a apelanţilor pârâţi constă în ocuparea de către aceştia a imobilului, în toată perioada menţionată în acţiunea precizată, fără titlu şi fără acordul proprietarului.

Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, care constă în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului şi se impune a fi reparat de apelanţii pârâţi, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

În stabilirea cuantumului prejudiciului instanţa de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiţii de formă (citarea părţilor), cât şi pe fond, din punct de vedere al criteriilor şi metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă.

În apel, instanţa a încuviinţat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar, întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ţinut seama de acesta, în raport de dispoziţiile art. 296 C.proc.civ. care interzic instanţei înrăutăţirea situaţiei unei părţi în propria cale de atac.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii.

I. S-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ., în sensul că prin admiterea excepţiei prescripţiei invocată de intimata reclamantă în apel, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

S-a susţinut că intimata reclamantă a invocat această excepţie ca apărare de fond în legătură cu unul din motivele de apel formulate, în condiţiile în care această cale de atac a fost exercitată de pârâţi. în aceste condiţii, prin invocarea acestei excepţii se tinde la admiterea căii de atac a apelului, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, non reformaţio inpejus.

În concluzie, s-a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei invocată de intimata reclamantă, deoarece încalcă principiul non reformatio in pejus.

O a doua critică a vizat faptul că, în speţă, dreptul de retenţie nu s-a stins ca urmare a prescripţiei extinctive, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

S-a susţinut, în acest sens, că prescripţia extinctivă nu operează de drept, ci numai la cererea persoanei interesate, iar instanţa nu o poate invoca din oficiu. Aşa fiind, reclamanta trebuia să solicite instanţei să constate intervenirea prescripţiei extinctive în privinţa dreptului de retenţie. În condiţiile în care nu a făcut acest lucru în momentul în care pârâţii au invocat acest drept de retenţie ca mijloc de apărare, invocând doar aspecte de fond, reclamanta a renunţat la acest beneficiu.

Drept consecinţă, excepţia prescripţiei nu poate fi invocată direct în apel, nefiind vorba de o excepţie absolută de ordine publică care să poată fi invocată în orice stadiu al pricinii.

Instanţa de apel a reţinut în considerente că printr-o cerere precizatoare depusă în faţa instanţei de fond reclamanta ar fi arătat că dreptul de retenție este prescris şi, prin urmare, chiar dacă instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la această excepţie, intimata-reclamantă poate reitera această excepţie în apel.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate, în primul rând, pentru că reclamanta nu a solicitat instanţei de fond să constate că a intervenit prescripţia extinctivă în privinţa dreptului de retenție. Faptul că a făcut o simplă afirmaţie legată de prescripţie în cadrul unei cereri precizatoare nu echivalează cu o astfel de solicitare, dovadă că instanţa de fond nici nu a analizat-o în vreun fel.

În al doilea rând, partea care a câştigat procesul poate reitera în apel, în apărare, acele excepţii care au fost invocate şi respinse de instanţa de fond.

În speţă, nu se justifică o asemenea ipoteză, deoarece reclamanta nu a invocat excepţia prescripţiei ca excepţie de procedură în faţa instanţei de fond şi din acest motiv, instanţa de fond nu a soluţionat în vreun fel respectiva excepţie.

S-a criticat, în continuare, soluţia instanţei de apel potrivit căreia dreptul de retenție s-a stins prin prescripţie.

Recurenţii pârâţi au arătat că dreptul de retenție a existat până la data predării imobilului de către aceştia de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, abia de la această dată începând să curgă termenul de prescripţie de 3 ani. Acţiunea de faţă fiind formulată în anul 2008, iar pretenţiile reclamantei referindu-se la perioada 2004 – până la data predării imobilului, deci tocmai pe parcursul exercitării dreptului de retenție de către pârâţi nu se pune problema prescripţiei în legătură cu acest drept.

În al doilea rând, pe întreaga perioadă în care creditorul retentor rămâne în stăpânirea bunului cursul prescripţiei este întrerupt.

Drept consecinţă, în realitate, nici nu se pune problema împlinirii termenului de prescripţie şi, implicit, cea a unei posibile stingeri a dreptului de retenție. Faptul că bunul rămâne în retenția creditorului este doar rezultatul manifestării de voinţă a proprietarului care este în măsură să pună capăt oricând situaţiei juridice create prin invocarea retenţiei, achitând datoria faţă de retentor. Dacă proprietarul optează să lase bunul în detenţia retentorului s-a arătat că acest lucru echivalează cu o recunoaştere tacită şi permanentă a datoriei care are efect întreruptiv de prescripţie.

II. S-au invocat, în continuare, motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9. C.proc.civ. în sensul că a fost interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi au fost aplicate greşit dispoziţiile legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenţie.

S-a arătat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenţie, până la momentul predării bunului imobil, în opinia recurenţilor pârâţi, intimata reclamantă nu are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului.

O altă critică a vizat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., respectiv instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care a încuviinţat un raport de contra-expertiză, iar soluţia de a nu ţine cont de acesta, cu motivarea că valoarea prejudiciului stabilită prin acest raport este mult mai mare, este nelegală. În realitate, sumele stabilite prin acest raport de contra-expertiză sunt mult mai mici în oricare dintre variante şi trebuiau să fie avute în vedere de instanţa de apel.

S-a susţinut, în subsidiar, că în cazul în care instanţa ar considera că trebuie avute în vedere sumele neactualizate, suma la care puteau fi obligaţi pârâţii nu putea depăşi valoarea chiriei aşa cum este aceasta menţionată în adresa emisă de SC C. SA, respectiv suma de 7788,55 Ron.

Astfel, aşa cum s-a reţinut, valoarea chiriei potrivit adresei emise de SC C. SA pentru perioada 10.01.2005-10.01.2008 este de 7788.55 Ron. Potrivit raţionamentului făcut de instanţă, dacă din această sumă se scade creanţa pârâţilor în valoare de 32.846.501 Rol (3.284,50 Ron), rezultă o diferenţă de 4504.5 Ron.

Aşa fiind, într-un al doilea subsidiar, chiar aplicând raţionamentul greşit al instanţelor de apel şi de fond, în sensul că pe perioada exercitării dreptului de retenţie pârâţii datorează totuşi lipsa de folosinţă a imobilului şi că a operat o compensare între creanţa lor şi creanţa reclamantei constând în lipsa de folosinţă, diferenţa de sumă la care puteau fi obligaţi pârâţii în urma compensării era de 4504.5 Ron.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs, ce vizează încălcarea principiului de drept non reformatio in pejus, este nefondat.

Recurenţii pârâţi au susţinut că prin invocarea excepţiei prescripţiei de către intimata reclamantă se tinde la admiterea căii de atac formulată de pârâţi, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, non reformatio in pejus.

Principiul non reformatio in pejus presupune că părţii care a declarat apel nu i se poate crea o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. Raţiunea acestui principiu este aceea de a nu descuraja partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obţinerii unei soluţii mai puţin favorabile decât cea care o nemulţumeşte.

Această regulă se aplică, aşadar, atât în cazul când se impune adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de art. 296 teza I C.proc.civ. şi anume, schimbarea sentinţei primei instanţe, cât şi în cazul rejudecării cauzei după desfiinţarea ori anularea sentinţei, dispuse în baza art. 297 C.proc.civ.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 296 C.proc.civ. prin agravarea situaţiei pârâţilor în propria cale de atac şi, de aici, incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ., astfel cum au susţinut apelanţii pârâţi, în condiţiile în care, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, aşa cum a fost precizată, iar instanţa de apel a pronunţat aceeaşi soluţie, respingând apelul pârâţilor, completând motivarea cu noi argumente, astfel încât situaţia pârâţilor a rămas neschimbată şi, deci, aceştia nu au suferit nicio vătămare procesuală.

S-a susţinut că, în speţă, pârâţii au invocat şi în faţa instanţei de fond apărarea referitoare la existenţa dreptului lor de retenţie, iar instanţa de fond nu a reţinut că acest drept s-ar fi stins ca efect al prescripţiei extinctive, ci printr-o aşa numită plată ca efect al compensării. Pârâţii au formulat apel împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă prin care a fost admisă acţiunea precizată a reclamantei, fără ca reclamanta să fi invocat excepţia prescripţiei dreptului de retenţie în faţa primei instanţe şi fără să fi declarat apel împotriva soluţiei acesteia.

Susţinerile recurenţilor pârâţi sunt nefondate, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, prin cererea precizatoare de acţiune depusă la instanţa de fond, reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia dreptului de retenție invocat în apărare de către pârâţi, ca efect al prescripţiei dreptului acestora de a solicita executarea creanţei ce a stat la baza instituirii acestui drept.

Instanţa de fond nu a soluţionat această excepţie, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanţe, nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanţii pârâţi, prin întâmpinare, aceeaşi apărare (excepţie).

Statuând în considerentele hotărârii pronunţate, că lipsa titlului apelanţilor pârâţi nu poate fi acoperită de aceştia prin invocarea dreptului de retenție recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în condiţiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanţă pe care îl garanta, instanţa de apel nu a admis excepţia prescripţiei, aşa cum în mod greşit susţin recurenţii pârâţi, deoarece aceasta nu se regăseşte ca atare în dispozitivul hotărârii pronunţate, ci a analizat numai o apărare formulată de intimata reclamantă prin întâmpinare la primul motiv de apel, în confirmarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, potrivit căreia pârâţii datorează chirie în cauză.

Pentru toate aceste considerente, nu se poate reţine agravarea situaţiei pârâţilor în propria cale de atac, care ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C.proc.civ. şi ar atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C.proc.civ., motivul de recurs astfel invocat fiind nefondat.

Argumentele aduse în susţinerea celei de-a doua critici de recurs, referitoare la modalitatea în care a fost invocată şi analizată prescrierea dreptului de retenție, nu corespund realităţii, urmând a fi înlăturate de instanţa de control judiciar.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe pârâţii au arătat că, urmare sentinţei civile nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, sunt beneficiarii unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la plata efectivă a sumei de bani stabilită în favoarea acestora prin acest titlu.

Prin cererea depusă la termenul de judecată din 13.06.2008, reclamanta a făcut precizări cu privire la timbraj; cu privire la obiectul cererii, restrângându-şi pretenţiile privind contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretenţiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preţ mediu al chiriei şi a învederat prescrierea dreptului de retenție invocat de pârâţi prin întâmpinare.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate, că apărările pârâţilor în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reţinută expres în sentinţa anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat de dreptul de retenție, nu sunt întemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâţi cu titlu de chirie, situaţie care face ca dreptul de retenție să nu mai subziste.

Pârâţii au declarat apel împotriva acestei hotărâri şi au invocat argumentat, într-o primă critică de apel, că au ocupat imobilul în temeiul dreptului de retenție, iar pe perioada exercitării acestui drept nu se datorează nici chirie şi nici contravaloarea lipsei de folosinţă, fiind vorba de exercitarea unui drept real de garanţie imperfect.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat cu privire la prima critică de apel, susţinând că dreptul de retenție invocat de apelanţii pârâţi s-a stins la împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani (termen care a început să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti care l-a recunoscut).

Instanţa de apel a analizat motivul de apel şi a răspuns apărării intimatei reclamante în acest sens, fără pretenţia de a fi soluţionat o excepţie absolută, peremptorie şi dirimantă, care nu se regăseşte de altfel, în mod separat, în dispozitivul hotărârii pronunţate.

Prin urmare, toate susţinerile relative la modalitatea în care ar fi fost invocată şi analizată excepţia prescrierii dreptului de retenție al apelanţilor pârâţi sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Referitor la considerentele instanţei de apel, potrivit cărora dreptul de retenție s-a stins prin prescripţie, Înalta Curte a constatat că sunt corecte. Dreptul de retenție, ca garanţie reală imperfectă, are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.

De la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenție (sentinţa civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti) intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului până la achitarea creanţei stabilită în sarcina acesteia.

Retentorii bunului, recurenţii pârâţi în cauză, ar fi putut cere, însă, înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanţei lor, lucru pe care nu l-au făcut.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanţă, a încetat să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară.

Faptul că nu s-a cerut executarea silită a creanţei în termenul de 3 ani şi faptul că recurenţii pârâţi au continuat să stea în imobil după împlinirea acestui termen, nu înseamnă că a operat întreruperea termenului de prescripţie până la data predării imobilului de către pârâţi de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, susţinerile recurenţilor pârâţi în acest sens şi cele în sensul că, abia de la această dată începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, neavând nici un fundament legal.

Nu poate fi primit raţionamentul recurenţilor bazat pe o eventuală recunoaştere tacită şi permanentă a datoriei, ca fiind rezultatul manifestării de voinţă a proprietarului, singurul în măsură să pună capăt oricând situaţiei juridice create prin invocarea retenţiei, achitând datoria faţă de retentor, situaţie care ar avea efect întreruptiv de prescripţie.

În speţă, faptul că bunul a rămas în retenţia creditorilor pârâţi nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaştere a dreptului de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripţiei, deoarece nu a fost făcută de bună voie, ci în baza unei hotărâri judecătoreşti, care a stabilit obligaţiile corelative ale părţilor, şi care trebuia pusă în executare în termenul legal de prescripţie.

Textul are în vedere întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia de bună voie şi nu în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., s-a constatat că susţinerile recurenţilor pârâţi nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă exclusiv, la greşita aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc regimul juridic al prescripţiei extinctive şi a dreptului de retenție. O asemenea susţinere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat.

În ceea ce priveşte critica încadrată juridic în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenție Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu este fondată.

Subsumând argumentele aduse în susţinerea acestei critici, Înalta Curte a constatat dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.

Din situaţia de fapt reţinută în speţă, rezultă că prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri la imobil făcute de apelanţii pârâţi.

Acest titlu nu a fost pus în executare în termenul general prescripţie. Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare, un astfel de drept fiind accesoriu obligaţiei pe care o garantează, stingerea obligaţiei de plată ca efect al prescripţiei extinctive atrage în mod firesc şi stingerea dreptului de retenție accesoriu.

Instanţele de judecată anterioare nu au reţinut eronat că pârâţii datorau chirie pe toată perioada exercitării dreptului de retenție, aşa cum susţin recurenţii pârâţi, în condiţiile în care, în speţă, s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele ce preced, de la împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanţă, a încetat să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie/contravaloarea lipsei de folosinţă, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară înlăuntrul termenului de prescripţie.

Critica referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenție, până la momentul predării bunului de bună voie, intimata reclamantă nu are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului, este nefondată, deoarece aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenţie intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, însă numai până la data expirării termenului în care se putea cere executarea silită a titlului executoriu.

Retentorii bunului, recurenţii pârâţi în cauză, ar fi putut cere, înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanţei lor, lucru pe care nu l-au făcut.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, recurenţii pârâţi datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară. În speţă s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil, pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Dacă pe perioada de exercitare a dreptului de retenţie (de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de instituire a acestui drept până la împlinirea termenului de prescripţie a executării silite a acestui titlu) intimata reclamantă nu are dreptul la fructe, după această perioadă intimata reclamantă are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cu menţiunea ca acţiunea în justiţie să fie exercitată în termenul legal de prescripţie.

Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în speţă. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, fapta ilicită a recurenţilor pârâţi constă în ocuparea de către aceştia a imobilului, în toată perioada menţionată în acţiunea precizată, fără titlu şi fără acordul proprietarului.

Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, ce se impune a fi reparat de recurenţii pârâţi.

Critica vizând nelegalitatea raportului de expertiză tehnică care a stabilit cuantumul despăgubirilor este nefondată. Instanţa de apel a reţinut că în stabilirea cuantumului prejudiciului instanţa de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiţii de formă (citarea părţilor), cât şi pe fond, din punct de vedere al criteriilor şi metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă.

În apel, instanţa a încuviinţat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ţinut seama de acesta, având în vedere dispoziţiile art. 296 C.proc.civ. care interzic instanţei înrăutăţirea situaţiei unei părţi în propria cale de atac.

Având în vedere că raportul de expertiză efectuat în apel de expert tehnic judiciar ing. T.C., ca şi expertiza contabilă efectuată de expert contabil I.N. au concluzionat în sensul unor sume mai mari decât suma de 128.322,76 Euro stabilită în sarcina pârâţilor prin primul raport de expertiză efectuat la instanţa de fond, în mod corect s-a făcut aplicarea principiului non reformaţio inpejus.

Nu putea fi luată în considerare lipsa de folosinţă calculată în funcţie de cuantumul chiriei stabilită prin contractul de locaţiune încheiat în temeiul Legii nr. 5/1973, întrucât nu a existat un asemenea contract de închiriere încheiat în baza acestei legi, contrar susţinerilor nefondate ale recurenţilor pârâţi.

Totodată, criticile aduse raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, ca fiind lovit de nulitate absolută, au fost înlăturate, deoarece în apel s-a dispus efectuarea unor noi expertize de specialitate, care au fost însă înlăturate de instanţă pe considerentul neagravării situaţiei apelanţilor pârâţi în propria cale de atac.

De asemenea, criticile aduse modului în care instanţele anterioare au concluzionat asupra sumei de 128.322.76 Euro stabilită în sarcina pârâţilor cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă prin raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond, menţinut prin soluţia instanţei de apel pentru perioada cuprinsă între 10.01.2005-10.01.2008, au fost înlăturate, pe de o parte, deoarece au fost formulate în subsidiar în cazul în care se va admite recursul, iar recursul pendinte urmează a fi respins, iar pe de altă parte, pentru că nu se încadrează în criticile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., această analiză implicând un control de netemeinicie asupra hotărârii, incompatibil cu structura căii de atac a recursului.

            Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută în speţă, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâţi.

 

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Anularea cererii de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru dobândirea statutului de persoană juridică. Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Anularea cererii de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru dobândirea statutului de persoană juridică.  Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile. Capacitate procesuală de folosință.

Index alfabetic : capacitate procesuală de folosință

–          persoană juridică

–          culte religioase

Legea nr. 489/2006

Decretul-lege nr. 126/1990

H.G. nr. 1218/2008

 

 Este corectă soluția instanței prin care a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, în condițiile în care nu s-a putut proba că aceasta a fost înfiinţată ca persoană juridică în conformitate cu exigenţele formale prescrise de lege.

Întrucât recunoaşterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, a intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că, după acel moment, s-a constituit ca persoană juridică, cu respectarea legii în vigoare.

              Astfel, până la data adoptării Legii nr. 489/2006 şi-a produs efectele Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care cuprindea norme referitoare la personalitatea juridică a părţilor componente locale ale cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii. În acest sens, decretul prevedea o formalitate de înscriere a parohiei în registrul special al primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele, formalitate de a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăşi existenţa valabilă a parohiei ca persoană juridică, iar ulterior adoptării Legii nr. 489/2006, în aplicarea normelor H.G. nr. 1218/2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, parohia ar fi trebuit să poată înfăţişa însuşi decretul de înfiinţare emis de episcopul diecezan, pe baza statutului parohiei.

 

Secția I civilă, decizia nr. 3059 din 31 mai 2013

 

Prin sentinţa civilă nr. 409 din 14.11.2011, Tribunalul Braşov a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco – Catolică V., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă V., admiţând excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei.

În motivarea sentinţei, prima instanţă a apreciat că, în aplicarea art. 28 din Decretul nr.177/1948 – în vigoare până la abrogarea sa prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – şi art. 17 din acelaşi decret, precum şi a dispoziţiilor art. 28 şi 32 din Decretul nr. 31/1954, pentru reînfiinţarea Parohiei Greco – Catolice V. şi, implicit, pentru redobândirea calităţii de persoană juridică, trebuiau îndeplinite condiţiile prevăzute de legea cultelor, respectiv înscrierea în registrul special al primăriei, cu arătarea organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor.

Această nu a fost îndeplinită, în condiţiile în care, potrivit adreselor din 01.04.2005, 09.09.2005 şi 21.06.2006 emise de Primăria comunei Părău, după anul 1990 nu a fost înregistrată în evidenţele acesteia Parohia Greco – Catolică V., cu respectarea prevederilor Legii nr. 177/1948 şi altor legi emise după 1989, singura parohie înregistrată pentru localitatea menţionată fiind cea ortodoxă.

De asemenea, din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco – Catolic Făgăraş, rezultă că „pentru reactivarea unei Parohii Greco – Catolice conform normelor în vigoare, este nevoie de 21 membri, care să semneze un proces verbal de constituire a Parohiei (de reînfiinţare), proces verbal ce trebuie înregistrat la Primăria comunei de care aparţine Parohia nou înfiinţată”. Un astfel de proces verbal nu este înregistrat în evidenţele Primăriei comunei Părău în ceea ce priveşte satul V., astfel cum rezultă din adresa din 19.10.2010.

Întrucât potrivit art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea, ar fi trebuit îndeplinite cerinţele Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza căruia se organizează şi funcţionează Biserica Română Unită cu Roma – Greco Catolică (recunoscut prin HG nr.1218/2008 – anexa 2), fiind relevante canoanele 276&1, 279, 280 &2, 280&3, 290&1, 515&1, pe care tribunalul le-a citat în cuprinsul sentinţei.

Parohia legitim înfiinţată (de către episcopul eparhial) este prin dreptul însuşi persoană juridică, fiind reprezentată din punct de vedere juridic de persoana parohului.

Instanţa a constatat că nu s-a făcut nici o dovadă a reînfiinţării Parohiei Greco – Catolice V. ulterior anului 1989, când Cultul Greco – Catolic a fost recunoscut oficial, existenţa personalităţii juridice fiind de altfel motivată prin existenţa acestei parohii înainte de desfiinţarea Cultului Greco – Catolic şi prin faptul că aceasta nu a fost desfiinţată vreodată, dat fiind caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948.

Din adeverinţa din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia şi Făgăraş, rezultă că Parohia V. din cadrul Vicariatului de Făgăraş este înscrisă în „Statul de Funcţii şi Personal al Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj” la poziţia 44. Nu s-a făcut, însă, dovada actului prin care această parohie a fost înfiinţată după anul 1989, a numărului de credincioşi care o compun sau a existenţei unui paroh numit pentru această parohie, a înregistrării sale în evidenţele fiscale (aşa cum sunt înregistrate de altfel alte parohii din cadrul Vicariatului Făgăraş).

Recunoaşterea Cultului Greco-Catolic nu reprezintă şi redobândirea necondiţionată a personalităţii juridice a tuturor parohiilor existente anterior desfiinţării, necesar fiind a se îndeplini condiţiile impuse de legiuitor, aspect ce rezultă chiar din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco – Catolic Făgăraş.

Prin decizia nr. 60 din 17.05.2012, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco – Catolică V. împotriva sentinţei menţionate, confirmându-se legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe pe aspectul lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei.

S-a arătat în plus că adeverinţa din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj nu face dovada reînfiinţării Parohiei Greco – Catolice V., în condiţiile în care nu precizează actul de înfiinţare după 1989, numărul de credincioşi ce compun această parohie şi înregistrarea sa în evidenţele fiscale, iar prima instanţă a reţinut în mod corect că recunoaşterea Cultului Greco-Catolic nu reprezintă şi redobândirea automată a personalităţii juridice a tuturor parohiilor existente anterior desfiinţării.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata Biserica Ortodoxă în legătură cu sentinţa civilă nr. 1304 din 18.08.2011 pronunţată de Judecătoria Făgăraş în dosarul nr. 2xxx/226/2010 şi decizia civilă nr. 1654 din 22.10.2012 a Tribunalului Braşov pronunţată în dosarul nr. 2xxx/226/2010, s-a apreciat că nu este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 166 C.proc.civ. raportat la art. 1201 C.civ., nefiind îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susţinând că Parohia Greco-Catolică V. a făcut dovada capacităţii sale de folosinţă, în raport chiar de dispoziţiile legale reţinute de către instanţele de fond, care au fost, însă, greşit aplicate.

Astfel, este incident Codul canoanelor bisericilor orientale pe baza căruia se organizează şi funcţionează Biserica Română Unita cu Roma – Greco Catolică (recunoscut prin Hotărârea nr. 1.218 din 1 octombrie 2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale – anexa 2), conform art. 8 din Legea nr. 489/2006, legea cultelor în vigoare.

Pe lângă prevederile citate prin hotărârile pronunţate în cauză, recurenta a considerat că sunt relevante şi canoanele 923 – (cf 115 § 2) şi 925 – (= 120 § 2), potrivit cărora „O totalitate de persoane nu poate fi constituită ca persoană juridică dacă nu este compusă din cel puţin trei persoane fizice”, respectiv „Dacă supravieţuieşte un singur membru al unei persoane juridice şi dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.”

În acest sens, trebuie menţionat că nu există nici un statut sau Cod canonic Greco-Catolic, care să fi recunoscut sau să recunoască încetarea existenţei cultului greco-catolic.

S-a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea Decretului nr. 177/1948, care, la data formulării cererii de chemare în judecată – 16 februarie 2011 -, era abrogat (la 11 ianuarie 2007, prin art. 51 din Legea nr. 489/2006). Or, dispoziţiile unei legi sunt aplicabile numai în perioada de valabilitate a acesteia, astfel încât, în mod nelegal, au fost aplicate dispoziţiile vechii legi a cultelor, în loc să aplice legea nouă, în vigoare la data acţiunii introductive şi care nu impune cerinţe de înregistrare nici la primărie şi nici la fisc.

Calitatea reclamantei de persoană juridică, atât în drept, cât şi în fapt, este atestată şi de adeverinţa din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia şi Făgăraş, din care rezultă că Parohia Greco-Catolică V. din cadrul Vicariatului de Făgăraş este înscrisă în „Statul de Funcţii şi Personal al Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj a Bisericii Române Unită cu Roma Greco-Catolică la poziţia 44.

Recurenta a mai susţinut că prima instanţă şi instanţa de apel nu au manifestat un rol activ în judecarea obiectivă a cauzei, atitudine explicabilă prin faptul că judecătorii sunt de credinţă ortodoxă, care acţionează în sensul neretrocedării bunurilor furate de la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat.

Menţinând soluţia primei instanţe de anulare a cererii de chemare în judecată pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale ce prevăd condiţiile pentru existenţa reclamantei ca persoană juridică, a căror îndeplinire nu a fost probată în cauză.

Susţinerile recurentei, în sensul că doar Legea cultelor nr. 489/2006 este relevantă în speţă, nu ţin cont de principiul tempus regit actum ce guvernează aplicarea legii în timp, în raport de faptul juridic analizat, anume înfiinţarea persoanei juridice, care s-ar fi realizat potrivit legii în vigoare la acel moment.

În aplicarea acestui principiu, reclamanta ar fi trebuit, aşadar, să probeze că a fost înfiinţată ca persoană juridică în conformitate cu exigenţele formale prescrise de legea în vigoare la momentul înfiinţării persoanei juridice.

Întrucât recunoaşterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică, a intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că, după acel moment, Parohia Greco-Catolică V. s-a constituit ca persoană juridică, cu respectarea legii în vigoare.

După cum s-a arătat, în mod corect, prin ambele hotărâri de fond pronunţate în cauză, până la data adoptării Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, şi-a produs efectele Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care cuprindea norme referitoare la personalitatea juridică a părţilor componente locale ale cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii.

În acest sens, decretul trimitea la legea persoanelor juridice, este adevărat, numai în privinţa numărului legal de membri, nu şi al formalităţilor de înregistrare sau de înscriere prevăzute de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 (astfel cum au interpretat instanţele de fond).

Decretul prevedea, totuşi, o formalitate de înscriere a parohiei în registrul special al primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele (art. 17), formalitate de a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăşi existenţa valabilă a parohiei ca persoană juridică, însă nu a fost probată în cauză.

Drept urmare, pentru perioada 1990-2006, nu s-a dovedit dobândirea statutului de persoană juridică de către reclamantă.

În ceea ce priveşte exigenţele formale prevăzute de legile ulterioare anului 2006, se constată că recurenta nu contestă raţionamentul juridic ce a fost conceput prin hotărârea primei instanţe şi confirmat prin decizia recurată, întemeiat pe prevederile art. 8 alin. (2) din Legea cultelor nr. 489/2006, potrivit cărora „sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea.”

Pe acest temei, sunt relevante, într-adevăr, dispoziţiile H.G. nr. 1218 din 1.10.2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, publicată în Monitorul Oficial nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008.

S-a reţinut că potrivit Canonului 114 – & 1, constituirea unui ansamblu de persoane (definit în Canonul 115 – & 2) ca persoană juridică se face prin însăşi dispoziţia dreptului, fie printr-o concesiune specială din partea autorităţii competente, dată printr-un decret.

Doar o parohie înfiinţată în mod legitim se bucură ipso iure de personalitate juridică (Canonul 515 – & 3), înfiinţare ce este de competenţa episcopului diecezan, conform Canonului 515 – & 2.

Este relevant, de asemenea, Canonul 117, în conformitate cu care „Nici un ansamblu de persoane sau de lucruri care vrea să dobândească personalitate juridică nu o poate dobândi dacă statutele lui nu au fost aprobate de către autoritatea competentă.”

Prin motivele de recurs, nu se contestă aplicarea normelor reţinute de către instanţele de fond, dar se susţine că numărul minim necesar pentru constituirea unei persoane juridice este de 3 membri, astfel cum prevede Canonul 923 – (cf 115 & 2).

Instanţa de judecată nu poate face ea însăşi verificări cu privire la îndeplinirea ori neîndeplinirea de către reclamantă a numărului minim de membri necesar înfiinţării sale ca persoană juridică, această atribuţie revenindu-i autorităţii competente a dispune constituirea persoanei juridice.

În aplicarea normelor anterior citate, reclamanta ar fi trebuit să înfăţişeze însuşi decretul de înfiinţare emis de autoritatea competentă (episcopul diecezan), pe baza statutului parohiei, aprobat ca atare, şi în urma verificării tuturor condiţiilor de înfiinţare, ceea ce nu s-a întâmplat.

În acelaşi timp, recurenta face referire la Can. 925 – (= 120 & 2), potrivit căruia „Dacă supravieţuieşte un singur membru al unei persoane juridice şi dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.”

Această normă nu este relevantă în cauză, întrucât se referă la modul de exercitare, într-o ipoteză particulară, a drepturilor unei persoane juridice care nu şi-a încetat existenţa.

Or, premisa de aplicare a acestei norme nu este îndeplinită, din moment ce Parohia Greco Catolică V. şi-a încetat existenţa în virtutea Decretului nr. 358/1948, prin care s-a arătat că „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult (…) încetează de a mai exista.”

În aceste condiţii, reclamanta ar fi trebuit să probeze că, începând cu anul 1990, a redevenit persoană juridică, dovadă ce nu a fost realizată.

Recurenta nu arată în concret în ce constă lipsa de rol activ a instanţelor de fond în cauză, invocată prin motivele de recurs şi, de altfel, soluţia adoptată reflectă neîndeplinirea de către reclamanta însăşi propriilor obligaţii procesuale legate de dovedirea pretenţiilor şi apărărilor în proces, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C.proc.civ.

Or, partea nu se poate prevala de propria culpă procesuală pentru a pretinde neîndeplinirea de către instanţa de judecată a obligaţiilor ce-i revin acesteia în proces, respectiv absenţa unui rol activ.

             Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.