Browsing Category

Jurisprudenta ICCJ 2014

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Lipsa rovinietei valabile. Plângere împotriva procesului verbal de contravenție. Instanța competentă. Modificări aduse de Legea nr. 2/2013 normelor de competență teritorială prevăzută de O.G. 2/2001. Aplicarea acestor dispoziții derogatorii proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013.Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Lipsa rovinietei valabile. Plângere împotriva procesului verbal de contravenție. Instanța competentă. Modificări aduse de Legea nr. 2/2013 normelor de competență teritorială prevăzută de O.G. 2/2001. Aplicarea acestor dispoziții derogatorii proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013.Jurisprudenta ICCJ 2014

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență teritorială.

Index alfabetic : contravenție

–          competența teritorială

O.G. nr. 15/2002, art. 8

O.G. nr. 2/2001, art. 10, art. 32

 

Potrivit dispoziţiilor art.32 alin.(2) din O.G. nr.2/2001, instanța competentă să soluționeze plângerea introdusă anterior adoptării Legii nr.2/2013, formulată împotriva procesului verbal de contravenție, prin care s-a reținut săvârșirea faptei sancționată de dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002, respectiv ” fapta de a circula fără a deţine rovinieta valabilă”, este judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, având în vedere caracterul absolut al competenţei teritoriale reglementate în materie contravenţională.

            Dispozițiile art. III alin. (2) al Legii nr. 2/2013, prin care se introduce o normă de competenţă teritorială derogatorie de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001, se aplică numai proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013, nu şi celor în curs de soluţionare, regula în materia aplicării în timp a normelor de procedură fiind cea înscrisă în art.24 C.proc.civ., coroborat cu art.25 alin.(2) C.proc.civ., în această materie aplicându-se regula, iar nu excepţiile arătate în art. XXIII alin.(1) şi alin.(4) din Legea nr.2/2013. 

 

Secția I civilă, decizia nr. 2931 de la  28 mai  2013

                                

       Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brezoi la data de 22.09.2011, petenta SC G.L.S. SRL a solicitat anularea procesului verbal de contravenţie din 31.05.2011, întocmit de reprezentanţii Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA, solicitând, în principal, anularea sancţiunilor aplicate prin acesta, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii contravenţionale şi a tarifului de despăgubire cu sancţiunea avertismentului.

        În motivarea plângerii, petenta a arătat că, prin procesul-verbal de contravenţie menţionat, a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 250 lei, reţinându-se în sarcina sa săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002, constând în aceea că, la data de 02.12.2012, ora 08:33, a fost depistat un vehicul ce îi aparţinea circulând pe raza localităţii Seaca, judeţul Vâlcea, fără a deţine rovinietă valabilă.

         Petenta a mai arătat că autovehiculul la care se face referire în procesul verbal de contravenţie a fost achiziţionat în leasing, iar la momentul achitării rovinietei era folosit de către aceasta ca utilizator, doar ulterior devenind proprietar, drept pentru care au fost schimbate numerele maşinii.

         Prin încheierea din 20 februarie 2013, Judecătoria Brezoi a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea, pe cale administrativă, Judecătoriei Sibiu, spre competentă soluţionare, cu motivarea că, în temeiul art. XXIII alin.(1) şi (4) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, raportat la art.10din O.G. nr.15/2002,  această ultimă instanţă a devenit competentă să soluţioneze plângerea ce face obiectul dosarului, ca fiind instanţa în circumscripţia căreia se află sediul petentei.

          Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr.2467 din 04 aprilie 2013, şi-a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brezoi şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art.22 alin.(3) C.proc.civ., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casație și Justiție.

         Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sibiu a reţinut că, la data sesizării instanţei cu plângerea contravenţională,  competenţa de soluţionare a cauzei revenea instanţei locului săvârşirii faptei, conform dispoziţiilor art.32 alin.(2) din O.G. nr.15/2002.

         A mai arătat că, prin intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă şi a Legii nr.2/2013, începând cu data aplicării dispoziţiilor acestei legi, adică după momentul înregistrării plângerii contravenţionale (22.09.2011), s-a modificat şi completat şi O.G. nr.15/2002, care, la art. 101, prevede că, prin derogare de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001, plângerea împotriva unui proces verbal de contravenţie prin care s-au constatat fapte contravenţionale incriminate de O.G. nr.15/2002, se introduce la judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul contravenientul.

          Această dispoziţie este de strictă interpretare şi de imediată aplicare pentru viitor, neputând retroactiva. Competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte în funcţie de momentul sesizării instanţei, dacă legea nu dispune altfel.

          În concluzie, Judecătoria Sibiu a arătat că Judecătoria Brezoi este competentă să soluţioneze cauza, ca instanţă de la locul săvârşirii contravenţiei, competenţă stabilită de O.G. nr.2/2001, deoarece la data sesizării iniţiale a instanţei nu erau în vigoare dispoziţiile Legii nr.2/2013.

Învestită astfel a pronunţa regulatorul de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în  favoarea Judecătoriei Brezoi competenţa de soluţionare a pricinii pentru considerentele ce succed:

Fapta pentru care a fost întocmit procesul-verbal de contravenţie contestat în prezenta cauză este reglementată şi sancţionată de dispoziţiile art. 8 alin.(1) din O.G. nr. 15/2002, conform cărora „fapta de a circula fără a deţine rovinieta valabilă constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda”.

Potrivit dispoziţiilor art.32 alin.(2) din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, competenţa soluţionării plângerii împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, aduce modificări O.G. nr.2/2001, prin art. III alin.(2) care introduce după art.10 din O.G. nr.15/2002, art.101: „prin derogare de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001 (….) plângerea, însoţită de copia procesului-verbal de constatare a contravenţiei, se introduce la judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul contravenientul.”

Această normă de competenţă teritorială derogatorie de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001 este cuprinsă în Secţiunea a 2-a din Legea nr.2/2013, ce poartă denumirea de „Modificarea şi completarea unor acte normative în materie contravenţională şi în materia contenciosului administrativ şi fiscal”, legiuitorul făcând aşadar, distincţia între cele două materii.

Aceste dispoziţii derogatorii sunt aplicabile, însă, plângerilor contravenţionale introduse ulterior intrării în vigoare a acestei modificări, respectiv începând cu data de 15.02.2013, regula în materia aplicării în timp a normelor de procedură fiind cea înscrisă în art.24 C.proc.civ., coroborat cu art.25 alin.(2) C.proc.civ., în această materie aplicându-se regula, iar nu excepţiile arătate în art. XXIII alin.(1) şi alin.(4) din Legea nr.2/2013.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. XXIII alin.(1) din Legea nr.2/2013, cuprinse în capitolul Dispoziţii tranzitorii şi finale: „procesele în primă instanţă, precum şi căile de atac în materia contenciosului administrativ şi fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite se judecă de instanţele devenite competente potrivit prezentei legi”, iar potrivit  alin.(4) „dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanţele devenite competente să le judece”.

De asemenea, alin.(2) şi (3) din art. XXIII precizează în mod detaliat la ce instanţe şi la ce cauze se referă alin.(1), respectiv: (2)„Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel, se trimit la curţile de apel” şi (3) „Procesele în curs de judecată în primă instanţă în materia contenciosului administrativ şi fiscal aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curţilor de apel şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalelor se trimit la tribunale.”

Drept urmare, din interpretarea dispoziţiilor legii, se constată că art. XXIII din Legea nr.2/2013 se referă în mod restrictiv la procesele în materia contenciosului administrativ şi fiscal, nu şi în materie contravenţională.

Prin urmare, art. XXIII nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la materia contravenţională, considerent pentru care prevederile Legii nr.2/2013 nu sunt aplicabile în această materie, chiar dacă materia contravenţiilor constituie dispoziţii de drept public şi nu de drept privat. Totodată, prevederile Legii nr.2/2013 se impun a fi interpretate în mod unitar, deoarece prin acest act normativ se aduc modificări în mai multe materii (procedură penală, contravenţii, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale), iar dispoziţiile art. XXIII alin.(1) se referă doar la procesele în materia contenciosului administrativ şi fiscal, nefiind posibilă o interpretare extensivă, în sensul că ar fi aplicabile şi proceselor în alte materii.

Având în vedere considerentele expuse, se reţine că dispoziţiile art. XXIII din Legea nr.2/2013 se aplică numai proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013, nu şi celor în curs de soluţionare.

Or, în speţă, plângerea contravenţională a fost introdusă anterior adoptării Legii nr.2/2013, la data de 22.09.2011. Locul săvârşirii contravenţiei reţinute în sarcina petentului a fost pe raza localităţii Seaca, judeţul Vâlcea, zonă situată în circumscripţia Judecătoriei Brezoi, aşa încât această instanţă este competentă să soluţioneze cauza, potrivit art.32 alin.(1) din O.G. nr.2/2001, având în vedere caracterul absolut al competenţei teritoriale reglementate în materie contravenţională.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în baza art. 22 alin. (3) şi (5) C.proc.civ., a stabilit competenţa judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Brezoi, în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia.

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Prescripția dreptului la acțiune împlinită înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Invocarea din oficiu de către instanța de judecată a excepției. Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Prescripția dreptului la acțiune împlinită înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil.  Aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Invocarea din oficiu de către instanța de judecată a excepției. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Excepții.

Index alfabetic : prescripție extinctivă

–          excepție de ordine publică

–          excepție de fond

Legea nr. 71/2011, art. 201

Legea nr. 287/2009, art. 6

Decretul nr. 167/1958, art. 18

*Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

 

Conform art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aceleași prevederi fiind cuprinse și în  dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul Cod civil). Aşadar, din coroborarea dispoziţiilor legale privind aplicarea legii civile în timp, rezultă, în mod neîndoielnic că prescripţia extinctivă, invocată pentru o situaţie în întregime încheiată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămâne supusă dispoziţiilor care au instituit-o.

 În consecință, un raport juridic încheiat sub imperiul legii vechi este supus dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, act normativ care reglementează instituţia prescripţiei extinctive și care în art. 18 conţine dispoziţii procedurale, instituind posibilitatea invocării excepţiei din oficiu de către instanţa de judecată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce-i conferă caracterul unei excepţii de ordine publică, chiar dacă potrivit art. 2512 alin. (2) din Noul Cod civil, instanța de judecată nu mai are această posibilitate.

 

Secția I civilă, decizia nr. 3537 din 9 septembrie 2013

 

Prin sentinţa civilă nr.454 din 7.03.2012 Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins cererea reclamantului V.G., cerere având ca obiect obligarea Statului Român la despăgubiri materiale şi morale ca urmare a restrângerii de libertate în mod nelegal pe perioada 29.10.1999 – 30.11.1999, cu motivarea că dreptul reclamantului la acţiune este prescris.

            Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul.

            Acesta a susţinut că prescripţia dreptului material la acţiune nu poate fi invocată de instanţă, din oficiu, având în vedere dispoziţiile art.2512 alin.(2) C.civ.

Prin decizia civilă nr. 413A din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată cererea de apel formulată de reclamantul V.G., împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

            Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

            Conform art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

            Interpretând textul de lege menţionat „a fortiori” instanţa a stabilit că, dacă prescripţiile neîmplinite până la data intrării în vigoare a codului civil rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, care le-au instituit, (în speţă dispoziţiilor Decretului nr.167/1958) cu atât mai mult rămân supuse dispoziţiilor legii vechi prescripţiile împlinite înainte de intrarea în vigoare a codului civil.

            De asemenea, în contextul menţionat, având în vedere că art. 201 din Legea nr.71/2011 se referă la „dispoziţiile legale care le-au instituit” interpretarea instanţei în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus este aceea că, textul de lege menţionat vizează atât dispoziţiile substanţiale cât şi pe cele procedurale, adică pe cele care permit instanţei invocarea din oficiu a prescripţiei, conform art.18 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

De asemenea, instanţa a constatat că prescripţia dreptului la acţiune pentru obţinerea unor despăgubiri de către reclamant a început şi s-a sfârşit în totalitate, sub imperiul legii vechi, astfel că raportul juridic este supus în întregime dispoziţiilor legii vechi, el nefiind atins de legea nouă, conform principiului tempus regit actum, astfel că, dispoziţiile legale substanţiale sau procedurale din legea nouă nu pot fi aplicabile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi susţinând că instanţele au reţinut în mod greşit faptul că se poate invoca din oficiu prescripţia extinctivă, având în vedere dispoziţiile noului cod civil.

Au fost invocate în drept dispoziţiile art. 299-314 C.proc.civ.

Recurentul a arătat că în virtutea dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a dreptului intern a formulat o acţiune în despăgubiri împotriva statului şi în acest context, instanţa nu era îndreptăţită să invoce din oficiu prescripţia dreptului la acţiune.

S-a invocat şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului Cod civil, articol care reglementează aplicarea legii în timp, menţionându-se că se aplică legea mai favorabilă în timp, mai ales că în raport de art. 2512 alin. (2) din Noul Cod civil, instanţa trebuie să judece echidistant şi în consecinţă să nu invoce prescripţia, pentru că procedând de această manieră,  nu aplică legea în vigoare.

Recursul este nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, soluţionând în mod just litigiul dedus judecăţii.

Criticile formulate de recurent se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., instanţa urmând să le analizeze din această perspectivă.

S-a statuat de către instanţa anterioară că reclamantul a formulat la data de 22.06.2011, o acţiune în pretenţii împotriva Statului Român reprezentând despăgubiri pentru reţinere nelegală în perioada 29.10.1999 – 30.11.1999, acţiune constatată ca fiind prescrisă, în raport de dispoziţiile legale aplicabile în speţă.

Este neîntemeiată susţinerea recurentului că instanţa, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 287/2009, nu mai putea să invoce din oficiu prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune.

Astfel, în mod corect s-a reţinut de curtea de apel că dispoziţiile invocate de reclamant nu sunt incidente în cauză, în raport de modalitatea de aplicare a legii substanţiale în timp.

Conform art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Mai mult, dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul Cod civil) cuprind aceleaşi prevederi ca şi legea de punere în aplicare, respectiv că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor care le-au instituit.

Cu atât mai mult aceste dispoziţii devin incidente pentru o situaţie juridică consumată complet înainte de intrarea în vigoare a legii noi, întrucât normele juridice nu se pot aplica retroactiv.

Acest principiu este întărit nu numai de dispoziţiile constituţionale [art. 15 alin. (2) din Constituţia României], dar şi de art. 6 alin. (1) din Codul civil, conform cărora : „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.

Or, în raport de faptul că instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte situaţia juridică invocată de recurentul-reclamant, aceasta s-a petrecut în întregime sub imperiul legii vechi, fiind un raport juridic încheiat, acesta este supus dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Actul normativ menţionat reglementează instituţia prescripţiei extinctive ce are caracterul unei excepţii de fond, însă textul conţine şi dispoziţii procedurale, instituind posibilitatea invocării excepţiei din oficiu de către instanţa de judecată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce-i conferă caracterul unei excepţii de ordine publică (art. 18 din Decretul nr. 167/1958).

            Aşadar, din coroborarea dispoziţiilor legale privind aplicarea legii civile în timp, rezultă, în mod neîndoielnic că prescripţia extinctivă, invocată pentru o situaţie în întregime încheiată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămâne supusă dispoziţiilor care au instituit-o. Or, sub imperiul vechii legi, exista dispoziţie expresă, art. 18 din Decretul nr. 167/1958, care permitea invocarea din oficiu de către instanţă a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, pentru acţiunile cu caracter patrimonial.

            În consecinţă, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, nefiind afectată de niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

            Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

 

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Acțiune formulată de un sindicat în numele membrilor săi, având ca obiect drepturi salariale. Competența de a soluționa litigiul revine instanței în a cărei rază teritorială se află sediul sindicatului reclamant.Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Acțiune formulată de un sindicat în numele membrilor săi, având ca obiect drepturi salariale. Competența de a soluționa litigiul revine instanței în a cărei rază teritorială se află sediul sindicatului reclamant.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cererea formulată  ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 (respectiv – 10.05.2011 şi care a abrogat Legea nr. 53/2003)  de către un sindicat în numele membrilor săi, în valorificarea unor drepturi salariale, este de competența instanței în a cărei circumscripție se află sediul sindicatului, acesta având calitatea de reclamant.

Împrejurarea că unul dintre reclamanți (membru al sindicatului) are domiciliul  într-o altă localitate, nu este de natură să atragă competenţa acestei instanțe, întrucât prin împuternicirea data reprezentantului său, respectivsindicatului, reclamantul şi-a desemnat domiciliul procesual ales la respectiva instituţie.

 

Secția I civilă, decizia nr. 3648 din 11 septembrie 2013

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 15 iunie 2011, reclamantul Sindicatul X, în numele membrilor de sindicat, a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local Herăşti şi Şcoala Herăşti, obligarea pârâţilor să aplice, pe perioada 01.01.2010-13.05.2011, coeficientul de multiplicare 1- 400 lei ca bază de calcul a drepturilor salariale ale reclamanţilor şi la plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, actualizate cu indicele de inflaţie, luând în considerare salariile de bază de la 31.12.2009, conform Legii nr. 221/2008 şi sentinţei civile nr. 116 LM din 19.02.2010 a Tribunalului Giurgiu.

Prin sentinţa civilă nr. 867 din 17.11.2011, Tribunalul Giurgiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în doar ceea ce o priveşte pe reclamanta I.R., în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reţinând că, aşa cum rezultă din tabelul depus la dosar iniţial, aceasta are domiciliul în Bucureşti, fiind aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (2) al Legii nr. 53/2003,: conform cărora instanţa competentă teritorial a soluţiona conflictele de muncă este cea de la domiciliul, reşedinţa sau, după caz, sediul, reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 3728 din 12.04.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, a constatat ivit conflictul negativ şi a înaintat cauza către I.C.C.J., reţinând că, acţiunea a fost formulată la data de 15.06.2011, fiind sub imperiul Legii nr. 62/2011, intrată în vigoare la 13.05.2011.  Prin art. 28 alin. (3) din acest act normativ s-a recunoscut calitate procesuală activă organizaţiilor sindicale în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, situaţia faţă de care, reclamanta fiind reprezentată de Sindicatul X, dispoziţiile art. 269 alin. (2) ale Codului muncii sunt aplicabile faţă de acest reclamant, sens în care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Giurgiu.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 22 alin. (3) C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, pentru argumentele ce succed:

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social (care a intrat în vigoare la 10.05.2011 şi a abrogat Legea nr. 53/2003) „organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleși”.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. 1, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora…”, iar alin.(3) stabileşte că „în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. 1 şi 2, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă”.

Or, în speţă, cererea cu care a fost învestită instanţa de judecată a fost formulată la data de 15.06.2011, (deci, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, aplicabilă în cauză), de către Sindicatul X, în numele membrilor săi de sindicat, printre care şi I.R., în valorificarea unor drepturi salariale.

Împrejurarea că reclamanta I.R. are domiciliul propriu în municipiul Bucureşti nu este de natură să atragă competenţa Tribunalului Bucureşti, întrucât prin împuternicirea data reprezentantului său, în speţă, Sindicatul X, aceasta şi-a desemnat domiciliul procesual ales la respectiva instituţie.

În considerarea celor ce preced, având în vedere că sindicatul, în calitate de reclamant, are sediul în judeţul Giurgiu, competenţa soluţionării acţiunii formulată de acesta, deci şi în numele reclamantei I.R., revine Tribunalului Giurgiu.

 

 

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Încălcarea dispozițiilor Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Contestație împotriva procesului verbal de sancționare a contravenției. Competența instanței în a cărei rază teritorială se află sediul Autorităţii Electorale Permanente -Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Încălcarea dispozițiilor Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Contestație împotriva procesului verbal de sancționare a contravenției. Competența instanței în a cărei rază teritorială se află sediul Autorităţii Electorale Permanente -Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență teritorială.

Index alfabetic : plângere contravențională

– conflict de competență

 

                                                                                  Legea 334/2006, art. 26, art. 27,  art. 29, art. 38

O.G. nr. 2/2001, art. 32

 

Contestația împotriva procesului-verbal emis de Autoritatea Electorală Permanentă, Filiala Sud Vest Oltenia, prin care s-au aplicat sancțiuni contravenționale ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. 12, art. 29 alin. 1 şi ale art. 38 alin. 1 din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, se soluționează, conform art. 32 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 de judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

            În ceea ce priveşte definirea locului săvârşirii contravenţiei, ceea ce interesează este actul material comis (sau omis) şi locul în care acesta şi-a produs efectele.

             Cum în procesul verbal de contravenţie se menţionează  de către agenţii constatatori că au constatat neîndeplinire obligațiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 334/2006, în sensul omisiunii candidatului la alegerile locale a declarării şi înregistrării unui mandatar financiar care să depună şi să transmită documentele prevăzute de textele legale menţionate la sediul Filialei Sud Vest Oltenia a AFP, rezultă că locul săvârşirii contravenţiei este sediul instituţiei unde trebuiau depuse documentelor în discuţie.

 

Secția I civilă, decizia nr. 2888 din  27 mai 2013

 

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul instanţei la data de 4.01.2013, petentul I.C. a contestat procesul verbal de constatare a contravenţiilor din 29.11.2012 şi decizia din 14.12.2012, prin care a fost sancţionat cu avertisment şi amendă în cuantum de 5000 lei, pentru încălcarea art.38 alin. (1) din Legea nr.334/2006 privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată, cu completările ulterioare, anularea procesului verbal şi a deciziei enunţate.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că în data de 26.04.2012 a dat declaraţie de acceptare a candidaturii pentru consilier independent la Consiliul local Berleşti şi nu a cunoscut prevederile legale în baza cărora este sancţionat prin actele contestate. A mai arătat că este beneficiar de ajutor social în temeiul Legii nr.416/2001, iar veniturile încasate nu i-au permis să realizeze campanie electorală cu afişe electorale, nu a primit sponsorizare de la partide politice, doar personal şi verbal i-a îndemnat pe alegători să îl  voteze. A mai arătat că nu are cunoştinţe juridice, este o persoană fără antecedente penale şi de bună credinţă, motiv pentru care se impune admiterea cererii.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, prin sentinţa civilă nr.48 din 12.02.2013 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a plângerii în favoarea Judecătoriei Râmnicu – Vâlcea.

 

            Instanţa iniţial învestită a constatat că cele două contravenţii pentru care a fost sancţionat petentul (nedepunerea raportului veniturilor şi cheltuielilor electorale şi nedeclararea numărului de materiale de propagandă electorală) au ca element material acţiuni care se pot realiza doar la sediul Autorităţii Electorale Permanente şi nu la domiciliul petentului, astfel cum a susţinut acesta, reţinând incidente dispoziţiile art.38 alin. (1) şi art.29 alin.(4) din Legea nr.334/2006.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.3759 din 12 aprilie 2013 a invocat, la rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale pe care a admis-o, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Cărbuneşti, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

            Instanţa a reţinut că potrivit dispoz. art.44 din Legea nr.334/2006 prevederile art. 41 şi 43 din lege se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 41 din Legea nr.334/2006 stabileşte că încălcările dispoziţiilor acestei legi constituie contravenţii şi cui se pot aplica sancţiunile contravenţionale, fără a conţine norme procedurale derogatorii de la norma cadru reprezentată de OG nr.2/2001.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea a stabilit, pe cale de consecinţă, că regulile de soluţionarea a plângerii împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute de Legea nr.334/2006 şi competenţa de soluţionarea a acestora urmează regulile de drept comun cuprinse în art.31 şi urm. din OG nr.2/2001.

Totodată, a reţinut că locul săvârşirii contravenţiilor este locul din care ar 11 trebuit comunicate datele impuse de art. 38 alin. (1) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr.334/2006, adică domiciliul candidatului independent la alegerile locale.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C.proc.civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin procesul verbal contestat, respectiv procesul-verbal emis de Autoritatea Electorală Permanentă, Filiala Sud Vest Oltenia, din 29.11.2010 petentul, în calitatea de candidat independent la funcţia de consilier local al comunei Berleşti, judeţul Gorj, fost sancţionat contravenţional pentru că nu şi-a declarat şi înregistrat mandatar financiar la Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) pentru alegerile autorităţilor administraţiei publice locale din data de 10.06.2012 conform art.26 alin. (12) din Legea nr.334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată, pentru că nu a depus la AEP raportul detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale aşa cum prevăd dispoz. art. 38 alin. (1) din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice si a campaniilor electorale şi pentru că nu a declarat numărul de materiale de propagandă electorală, defalcat pe categorii aceleiaşi autorităţi electorale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (4) din aceeaşi lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin.(1) primirea donaţiilor sau a legatelor de la persoane fizice ori juridice se face numai printr-un mandatar financiar, desemnat în acest scop de conducerea partidului, mandatar care potrivit alin. 3 al textului citat este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor financiare derulate în perioada electorală. Totodată, potrivit alin. (12) calitatea de mandatar financiar se dobândeşte numai după înregistrarea sa oficială la AEP, iar potrivit alin. (13) candidaţii nu pot fi mandatari financiari.

Potrivii art. 27 din Legea nr. 334/2006 prevederile art. 26 se aplică în mod corespunzător şi candidaţilor independenţi.

            Dispoziţiile art. 41 alin.(1) din lege precizează că încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1), (3), (4), (11),(13); art. 29 alin. (2)-(4), (6 şi art. 38 constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 5000 lei la 25.000 lei.

Actul normativ citat, în baza căruia a fost sancţionat petentul pentru contravenţia de a nu îşi fi numit un mandatar financiar,care avea atribuţiile ce intrau în sfera de incidenţă a art. 29 alin. (4) şi art. 38 alin. (1) din Legea nr.334/2006, nu cuprinde dispoziţii exprese privitoare la competenţa instanţelor care soluţionează contestaţiile formulate împotriva procesului verbal de contravenţie.

Astfel, art. 44 din lege menţionează că prevederile ari. 41 se completează cu dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, în speţă, se aplică dispoziţiile de drept comun în materie contravenţională, respectiv art. 32 alin. (1) din OG nr. 2/2001.

Potrivit art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, plângerea împotriva procesului verbal de contravenţie împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

            În ceea ce priveşte definirea locului săvârşirii contravenţiei, se constată că, în speţă, domiciliul petentului nu are nicio relevanţă, pentru că ceea ce interesează este actul material comis (sau omis) şi locul în care acesta şi-a produs efectele.

Cum în procesul verbal de contravenţie se menţionează expres de către agenţii constatatori, controlori financiari electorali în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia a AEP, că au constatat la sediul Filialei Sud-Vest Oltenia a AEP faptele ce constituie contravenţie, pentru că petentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (12), art. 29 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (1) din Legea nr. 334/2006, în sensul că nu a declarat şi înregistrat un mandatar financiar care să depună şi să transmită documentele prevăzute de textele legale menţionate la sediul Filialei Sud Vest Oltenia a AFP, cu sediul în Râmnicu Vâlcea, rezultă că locul săvârşirii contravenţiei este sediul instituţiei unde trebuiau depuse documentelor în discuţie, în speţă, municipiul Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.

Prin urmare, competenţa teritorială de soluţionare a plângerii contravenţionale statuată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 20 C.proc.civ. aparţine Judecătoriei Râmnicu -Vâlcea, în aplicarea art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.

 

Jurisprudenta ICCJ 2014,

Soluționarea unui litigiu în absența părților fără ca acestea să fi solicitat judecata în lipsă. Încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Nulitatea hotărârii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Soluționarea unui litigiu în absența părților fără ca acestea să fi solicitat judecata în lipsă. Încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Nulitatea hotărârii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârea judecătorească.

Index alfabetic : hotărâre judecătorească

–          nulitate

–          dreptul la apărare

–          proces echitabil

C.proc.civ., art. 105, art. 129, art. 242

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6

Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului de procedură astfel cum erau în vigoare la momentul investirii instanței cu cererea de chemare în judecat.

 

În cazul în care instanţa procedează la judecarea pricinii în lipsa părţilor, care însă nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, se aduce atingere atât dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii cât şi dreptului la un proces echitabil, soluția care se impunea fiind aceea a suspendării procesului și nu a soluționării.

Dispoziţia cuprinsă  în art. 242 pct.2 C.proc.civ., potrivit căreia „instanţa va suspenda judecata dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii”, are un caracter imperativ şi nu facultativ. Nesocotirea acesteia este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţată în urma judecării cauzei, în lipsa părţilor, conform art. 105 alin. (2) C.proc.civ., în acest caz fiind vorba despre o nulitate de ordine publică, întrucât regulile de procedură instituite privesc desfăşurarea activităţii de judecată şi urmăresc ocrotirea unui interes general.

 

Secția I civilă, decizia nr. 2859 din 27 mai 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanții C.I.A. şi C.E.A.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. T.H.R. M.N. S.A. anularea deciziei nr. 153/2005 emisă de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură sau prin echivalent a terenului în suprafaţă de 505 m.p. ocupat de restaurantul N. din Eforie Nord, proprietatea pârâtei.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea din 08.07.2005, reclamanţii au solicitat pârâtei S.C. T.H.R. M.N. S.A. să le restituie în natură suprafaţa de 505 mp cu făcea parte din lotul nr. 22 bis, proprietatea autorilor lor, bun preluat nelegal de către stat şi ocupat la data notificării de construcţia restaurantului N., aflată în proprietatea pârâtei.

Prin decizia nr. 153/2005 pârâta a respins notificarea reclamanţilor motivat de faptul că nu se încadrează în categoria societăţilor prevăzute de art. 20 al. (1) şi al. (2) din Legea nr. 10/2001 şi în consecinţă, nu are calitatea de unitate deţinătoare a terenului notificat, respectiv de entitate desemnată de legiuitor să propună măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 pentru bunurile preluate abuziv de stat. S-a mai reţinut de asemenea că notificarea formulată de reclamanţi în anul 2005 este tardivă.

Prin sentinţa civilă nr. 926 din 26.04.2006, Tribunalul Constanta a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor.

Prima instanţă a reţinut că terenul revendicat în prezenta cauză de la pârâta S.C. T.H.R. M.N. S.A. mai făcut obiectul unei notificări înregistrată sub nr. 298 din 8 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc R.A. şi adresată Primăriei Eforie în termenul prevăzut de art. 22 al. (1) din Legea nr. 10/2001. Această notificare a fost soluţionată de Primăria Eforie prin dispoziţia nr. 298/2004 în sensul respingerii cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă totală de 1.130 mp reprezentând lotul nr. 22 bis din parcelarea „Techirghiol SA” (în care se includea şi suprafaţa de 505 mp ocupată de construcţia restaurantului N.- proprietatea SC THR M.N. SA)  şi  acordării  de  despăgubiri băneşti în cuantum de 39.550 USD, motivat de faptul că întregul teren este ocupat de construcţii cu caracter definitiv (restaurantul N. şi atelier frigorific) şi de lucrări de utilitate publica.

A reţinut Tribunalul Constanţa că respingerea cererii reclamanţilor de restituire în natură a terenului de 1.130 mp şi acordarea de despăgubiri băneşti, nu permite notificatorilor să adreseze o altă notificare către societatea comercială în patrimoniul căruia se află construcţia edificată pe o parte din terenul notificat – respectiv suprafaţa de 505 mp afectată de restaurantul N.

Notificatorii aveau la îndemână dispoziţiile art. 24 al. (7) din Legea nr. 10/2001 nemodificată, respectiv puteau ataca în justiţie decizia de acordare de despăgubiri emisă de Oraşul Eforie prin Primar.

S-a mai reţinut că nici după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu s-a creat posibilitatea pentru reclamanţi să formuleze o nouă notificare pentru trenul în litigiu, nefiind prelungit termenul reglementat de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Constanţa a menţionat că în speţă nu erau incidente nici dispoziţiile art. 25 al. (4) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii deciziei nr. 298/2004, cât timp Primăria Eforie emisese o dispoziţie pentru întregul teren de 1.130 mp (în care se includea şi terenul de 505 mp afectat de construcţia restaurantului N., iar pe de altă parte persoana notificată – Primăria Eforie nu se afla în ipoteza reglementată de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nemodificată, respectiv nu a contestat calitatea sa de deţinătoare a terenului notificat de reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia nr. 106 din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, s-a respins apelul reţinându-se următoarele considerente:

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă iar în art. 22 a stabilit părţile între care se desfăşoară aceste proceduri şi anume „persoana îndreptăţită la restituire” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”.

Art. 21 din lege stabileşte categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii către persoanele îndreptăţite şi prevede în al. (4) că au calitatea de unitate deţinătoare şi unităţile administrativ  teritoriale, în cazul  cărora restituirea  se  face prin dispoziţia motivată a primarilor, ori după caz a preşedintelui consiliului judeţean.

De asemenea, art. 21 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevede că „societăţile comerciale privatizate integral, sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare, sau după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi investite cu soluţionarea notificării”.

În speţă, s-a constatat că anterior formulării notificării nr. 116/2005, soluţionată prin decizia nr. 153/2005 de S.C. T.H.R. M.N. S.A., şi care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii C.I.A. şi C.E.A.A. (în prezent decedată) au adresat Oraşului Eforie notificarea nr. 294/2001, prin care solicită restituirea în natură a unui teren în suprafaţă totală de 1.130 mp reprezentând lotul 22 bis, teren în care se includea şi suprafaţa de 505 mp ocupată de o construcţie proprietatea S.C. T.H.R. M.N. S.A. , respectiv de restaurantul N.

Notificarea adresată Oraşului Eforie a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 298/2004 emisă de Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie, recunoscându-şi calitatea de unitate deţinătoare a întregului teren de 1.130 mp a respins cererea de restituire în natură a bunului, apreciind că terenul este ocupat integral de detalii de sistematizare ale oraşului şi a acordat notificatorilor despăgubiri în valoare de 39.550 USD.

Nemulţumiţi de această soluţie notificatorii  au declanşat procedura judiciară, iar prin decizia civilă nr. 82/C din 10.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa irevocabilă prin decizia nr. 2447 din 03.04.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu autoritate de lucru judecată că are calitatea de „unitate deţinătoare”, cu privire la întregul teren în suprafaţă de 1.130 mp Oraşul Eforie (inclusiv pentru suprafaţa de 496,4 mp ocupată de restaurantul N. proprietatea S.C. T.H.R. M.N. S.A.). Referitor la S.C. T.H.R. M.N. S.A., care a figurat ca parte şi în dosarul civil nr. 8xx/36/2010 al Curţii de Apel Constanţa, prin aceeaşi hotărâre judecătorească (decizia nr. 82/c/2011) s-a statuat irevocabil că nu are calitate de „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de teren afectată de construcţia restaurantului N., faţă de situaţia juridică a acestui   teren   care   face   parte   din   domeniul   privat   al   unităţii administrativ teritoriale şi se află doar în folosinţa societăţii comerciale. Acţiunea reclamanţilor C. a fost respinsă ca nefondată, în mod irevocabil faţă de S.C. T.H.R. M.N. S.A. prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată.

În raport de statuările irevocabile din decizia nr. 82/C/2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa (menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2447/2011), Curtea constată că în prezenta cauză nu mai poate fi repusă în discuţie calitatea pârâtei S.C. T.H.R. M.N. S.A. de „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 a terenului afectat de construcţia restaurantului N., teren pentru care reclamantul C.I.A. este îndreptăţit să obţină exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Primarul Oraşului Eforie fiind obligat să emită dispoziţie cu propunere de despăgubire pentru terenul în suprafaţă de 496,4 mp.

Faţă de această situaţie, stabilită irevocabil prin hotărâre judecătorească se constată că în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins contestaţia formulată de apelantul C.I.A. împotriva deciziei nr. 153/2005 emisă de S.C. T.H.R. M.N. S.A., dispoziţie prin care pârâta a respins notificarea reclamanţilor C. motivat de faptul că nu are calitate de „unitate deţinătoare” a terenului, situaţie în care nu poate fi obligată să restituie terenul în natură sau să propună reclamanţilor despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I.A.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel au vizat următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ.

             Recurentul a susţinut că au fost încălcate formele de procedură în condiţiile în care se reține existența unei hotărâri irevocabile nr. 2447 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar care nu fusese încă motivată la data soluţionării cauzei de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât această hotărâre nu este relevantă în cauză cât timp procesul nu este terminat în toate fazele de judecată ordinare şi extraordinare, neexistând astfel autoritate de lucru judecat.

Recurentul a susţinut că în condiţiile în care nici una din părţi nu s-a prezentat la strigarea cauzei şi nici nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, se impunea din punct de vedere procedural suspendarea cauzei în temeiul art. 242 C.proc.civ.

S-a mai învederat că a depus o cerere de amânare a cauzei pentru depunerea unor înscrisuri relevante în cauză şi din motive obiective a fost în imposibilitatea de prezentare în instanţă, având la aceeaşi dată un alt litigiu la Tribunalul Prahova. Or, în aceste condiţii în care i-a fost respinsă cererea de amânare, şi s-a procedat la judecarea cauzei deşi nici una din părţi nu solicitase judecarea cauzei în lipsă, i-au fost încălcate drepturile procesuale la apărare şi la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât termenul de amânare solicitat i-ar fi permis să depună înscrisuri prin care să dovedească că nu Oraşul Eforie este deţinătorul terenului SC THR M.N. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 8 noiembrie 1999.

Recurentul a mai invocat faptul că instanţa de apel a scos din litigiu THR M.N. în loc să o oblige la restituirea proprietăţii sau la plata unor despăgubiri.

S-a susţinut astfel că în mod surprinzător instanţa motivează situaţia juridică a terenului prin faptul că el face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale şi se află doar în folosinţa THR M.N.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel a vizat faptul că societatea THR M.N. SA se încadra în categoria societăţilor în care statul este acţionar iar valoarea capitalului social deţinut de stat depăşea valoarea imobilului solicitat.

În ce priveşte notificarea din 8 iulie 2005 adresată SC THR M.N., s-a susţinut că nu este tardivă, în condiţiile în care la 23 iunie 2005 s-a stabilit deţinătorul terenului de 525 m.p., înlăturându-se controversa privind apartenenţa terenului la domeniul privat al Primăriei, situaţie în care în termenul de 6 luni de la încunoştinţare putea să adreseze notificarea către SC THR M.N.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Este real că la termenul de judecată din 19 septembrie 2012, reclamantul a formulat o cerere de amânare în vederea depunerii unor înscrisuri relevante cauzei, motivată de imposibilitatea obiectivă de prezentare în instanţă dovedită cu existenţa unui alt litigiu aflat pe rolul Tribunalului Prahova dosar nr. 6xxx/105/2010 cu acelaşi termen de judecată la 19 septembrie 2012.

Din nici un înscris de la dosar nu rezultă faptul că părţile ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel că faţă de respingerea cererii de amânare a cauzei, şi de lipsa de la dezbateri a tuturor părţilor, erau incidente dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

Astfel potrivit textului legal evocat, „instanţa va suspenda judecata dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii”. Dispoziţia cuprinsă astfel în art. 242 pct.2 C.proc.civ. are un caracter imperativ şi nu facultativ .

Nesocotirea acesteia este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţată în urma judecării cauzei în lipsa părţilor conform art. 105 alin. (2) C.proc.civ. Nulitatea este de ordine publică , întrucât regulile de procedură instituite privesc desfăşurarea activităţii de judecată şi urmăresc ocrotirea unui interes general.

Or, în cazul în care instanţa procedează la judecarea cauzei în lipsa părţilor, care însă nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, se aduce atingere atât dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii cât şi dreptului la un proces echitabil.

Chiar dacă procedura de judecată impune necesitatea judecării cu celeritate şi de urgenţă a litigiilor, aceasta nu presupune încălcarea unor drepturi şi garanţii procesuale fundamentale precum dreptul la apărare, dreptul de a participa la dezbateri în condiţii de contradictorialitate.

Principiul dreptului la apărare impune să fie asigurată, tuturor părţilor posibilitatea de a participa la toate fazele procesuale, inclusiv în faza formulării concluziilor cu ocazia soluţionării cauzei.

Prin soluţionarea cauzei fără a se ţine seama de dispoziţiile imperative ale art.242 pct. 2 C.proc.civ., a fost îngrădit atât dreptul la apărare cât şi dreptul la un proces echitabil, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

În susţinerea celor expuse, Înalta Curte a apreciat necesar a face referire şi la noţiunea de “proces echitabil”, consacrată prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dat fiind faptul că unul din elementele esenţiale ale acestei noţiuni este dreptul la apărare.

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că dreptul la un proces echitabil impune să fie respectat dreptul fiecărei părţi să-şi pledeze cauza în aceleaşi condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă.

În procesul civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.

Aceste drepturi legale ale participanţilor la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialităţii. Pentru asigurarea contradictorialităţii în procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul. Nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

Noţiunea de proces echitabil presupune astfel respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

Cum din nici un înscris de la dosar nu rezultă faptul că părţile ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, fiind incidente dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., se impunea suspendarea soluţionării cauzei şi nu soluţionarea ei.

Din această perspectivă, analiza celorlalte motive de recurs nu se mai impune şi având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C.proc.civ., recursul a fost admis, s-a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.