Interuperea doua contracte de munca – Contract de munca

Contractul în general – deci şi contractul de muncă – se încheie în scopul de a produce efecte juridice, de a genera drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante. Executarea obligaţiilor şi prin aceasta realizarea drepturilor corelative constituie raţiunea de a fi a oricărui contract.
Consideraţiile ce urmează au în vedere numai contractele o cu executare succesivă – categorie căreia îi aparţine şi contractul de muncă – întrucît numai în cazul lor se pune problema suspendării, care face obiect al preocupărilor noastre.
Desigur că, dacă executarea obligaţiilor nu mai este cu putinţă, contractul nemaifiind susceptibil a-şi atinge scopul în vederea căruia a fost încheiat, urmează a fi desfăcut.

În măsura în care însă, neexecutarea este rezultatul unei cauze trecătoare, ulterior obligaţiile putînd fi totuşi executate, desfacerea contractului nu şi-ar găsi justificare, căci după cum s-arătat într-o opinie, care, datorită valorii sale de principiu, ni se pare a-şi găsi aplicare şi în cazul de faţă, deşi a fost exprimată cu privire la un alt domeniu, nu trebuie să se desfiinţeze decît ceea ce este indispensabil să se desfiinţeze[1]; or, aici contractul poate şi trebuie să fie salvat. Este ceea ce se realizează prin intermediul suspendării[2].
Afirmaţia (care nu este nouă) cu privire la rolul suspendării în salvarea contractului, deşi apare discutabilă la prima vedere, se impune a fi susţinută pentru considerente pe care le vom dezvolta în continuare. În prealabil însă este necesar să lămurim ce trebuie înţeles prin suspendarea contractului.

Suspendarea nu este o creaţie a legiuitorului, ci un concept doctrinal dînd expresie unei situaţii de fapt, împrejurării în care executarea anumitor obligaţii şi deci realizarea drepturilor corelative derivînd din contract nu poate avea temporar loc dintr-o cauză sau din alta.
Atîta vreme cît obligaţiile – cel puţin cele principale – nu mai sînt executate şi drept urmare nici drepturile corelative nu mai sînt realizate, contractul trebuie considerat suspendat.

Aşadar, ceea ce cu un termen frecvent utilizat, pe care-l vom folosi şi noi, a fost denumită suspendarea contractului, este în realitate, o suspendare a efctelor lui, mai precis a unora dintre ele şi totdeauna a celor principale, ea materializîndu-se într-o încercare temporară a traducerii lor în viaţă.
Aparent, suspendarea se aseamănă cu desfacerea contractului, în ambele situaţii acesta încetînd să-şi mai producă efectele. Este motivul pentru care semnalînd rolul suspendării în salvarea contractului de muncă, arătam că la prima vedere afirmaţia poate părea discutabilă. Dar, în vreme ce suspendarea poartă numai asupra efectelor, contractul rămînînd mai departe în fiinţă, desfacerea are de consecinţă încetarea contractului, pe această cale încetînd desigur şi producerea efectelor sale. De aceea, pe cînd suspendarea este totdeauna numai provizorie (temporară), desfacerea are caracter definitiv.

Pe de altă parte, dacă desfacerea, făcînd să înceteze cauza (contractul), determină în mod firesc încetarea tuturor efectelor sale, suspendarea acţionînd direct asupra efectelor, nu determină încetarea decît a unora dintre ele (cel puţin a celor principale). Astfel, prin efectul suspendării, clauza care instituie obligaţia nu dispare din cuprinsul contractului şi, prin urmare, nici obligaţia nu încetează să existe, numai că, pe un timp determinat, pe durata suspendării, ea nu este exigibilă, adică nu mai trebuie să fie executată.